― Om vedea. Hai, acum! Am pălăvrăgit destul. Hai să vedem ce-i cu ostaticul ăla.
― Ce-o să faci cu el? Nu uita că eu l-am văzut întâi. Dacă faceţi vreun chiolhan, vrem şi noi partea noastră.
― Ei, asta-i acu’, mormăi Shagrat. Am şi eu poruncile mele. Şi nu-i vorba doar să ne umflam burdihanele până crăpăm. Oricine calcă fără voie pe pământul ăsta trebuie dus în turn. Ostaticul va fi jupuit. Trebuie să trimitem imediat la Lugburz o vorbă despre fiecare obiect, veşmânt, armă, scrisoare, inel ― orice mărunţiş. Şi asta numai la Lugburz. Iar ostaticul va fi păstrat viu şi nevătămat, sub porunca să fie omorât oricine face altfel, până când trimite El să-i fie adus sau vine personal să-l vadă. E destul de clar şi-am să urmez porunca.
― Jupuit, hai? făcu Gorbag. Ce-i fac, îi scot dinţii, îi smulg unghiile şi părul?
― Nu, nimic din toate astea. Ostaticul e pentru Lugburz, ţi-am spus. Îl vor viu şi nevătămat.
― O să-ţi fie tare greu, râse Gorbag. Nu mai e decât un hoit. Nu-mi dau seama ce-o să facă în Lugburz cu-aşa ceva. Pot să-l pună direct în oală.
― Prostule, mârâi Shagrat. Faci pe deşteptu’, dar nu ştii o mulţime de lucruri pe care le ştiu alţii. O s-ajungi tu în oală sau o să te-nhaţe Shelob, dacă n-ai grijă. Hoit! Asta-i tot ce ştii despre Domnia Sa Stăpâna? Când îşi înfăşoară victima în funii, înseamnă că are poftă de carne. Nu mănâncă mortăciuni şi nici nu bea sânge rece. Tipu’ ăla nu-i mort.
Sam ameţi şi se prinse de bolovan. Simţi că toată lumea întunecată se întorcea cu fundu-n sus. Uluirea fu atât de mare, încât aproape că leşină; dar până şi când se chinuia să-şi vină în fire, ştia un singur lucru: „Neghiobule, n-a murit şi-ai ştiut asta în inima ta. Nu te mai încrede în capul tău, Sam Înţeleptule; nu-i atât de bun. Necazu-i că n-ai nădăjduit niciodată cu adevărat. Acum, ce-i de făcut?” Pentru moment, nu era nimic de făcut; nimic altceva decât să stea proptit de pietroiul acela neclintit şi să asculte glasurile orcilor ticăloşi.
― La naiba, făcu Shagrat. Are mai multe otrăvuri. Când îşi prinde prada, îi înfige un colţ în gât şi-o face neputincioasă, ca pe un peşte cu burta spintecată. Apoi îşi face mendrele. Ţi-aduci aminte de moş Ufthak? Nu mai ştiam unde e de zile-ntregi. L-am găsit apoi într-un cotlon; era spânzurat, dar în viaţă. Ce-am mai râs! Poate că uitase de el, dar nu l-am atins, căci nu-i bine să te bagi în treburile ei. Ai să vezi, stârpitura aia o să se trezească în câteva ceasuri; şi-afară de faptul c-o să-i fie o vreme cam rău, n-o să mai aibă nimic. Sau n-ar mai avea, dacă l-ar lăsa Lugburz în pace. Asta ca să nu mai vorbim de locul unde se află şi de ce-o fi mai păţit până acum.
― Şi de ce-o să mai păţească de-acum înainte, râse Gorbag. În orice caz, putem să-i spunem nişte poveşti, dacă n-avem voie altceva. Nu cred c-a mai fost în drăgălaşul Lugburz, aşa că s-ar putea să-l intereseze ce-l aşteaptă. O să fie mai vesel decât mă gândeam. Hai să mergem!
― N-o să fie nimic vesel, îţi spun eu, zise Shagrat. Şi trebuie să-l păzim, altfel suntem morţi cu toţii.
― Bine! Dar dac-aş fi în locul tău, l-aş prinde pe-ăla mare care-i liber, înainte de-a trimite vorbă la Lugburz. N-o să sune prea bine când o să le spui c-ai prins pisoiul, dar ţi-a scăpat mâţa.
Glasurile se depărtară. Sam auzi zgomotul paşilor stingându-se. Îşi revenise din uluială, dar îl cuprinsese furia.
― Am dat greş cu toate! strigă el. Ştiam eu c-aşa o să se-ntâmple! Acu’ au pus mâna pe el ticăloşii ăia, scârbele! Să nu-ţi părăseşti stăpânul niciodată! Niciodată! Asta era vorba mea. Şi-mi spunea mie inima ceva. Sunt de neiertat! Acu’, trebuie să mă întorc la el cumva. Trebuie!
Îşi trase iar sabia şi îi izbi mânerul de bolovan; dar nu se auzi decât un zgomot înfundat. Însă spada luci înflăcărată, încât începu să vadă pe întuneric. Spre mirarea lui, văzu că blocul acela mare avea formă de uşă şi era cam de două ori mai înalt ca el. Deasupra, era un loc gol şi întunecat, între bolovan şi bolta joasă a deschizăturii. Era, probabil, doar o piedică în calea lui Shelob, astupată pe dinăuntru de vreun zăvor sau de vreun bolţ la care viclenia ei să nu aibă ce face. Cu ultimele puteri, Sam sări şi se apucă de vârful bolovanului, apoi se căzni şi trecu dincolo. O luă la fugă nebuneşte, cu spada arzându-i în mână; coti şi începu să urce prin tunelul şerpuit. Vestea că stăpânul lui trăia îl făcu să uite de osteneală şi îl întări pentru o ultimă strădanie. Nu vedea nimic, pentru că acest nou pasaj era foarte întortocheat şi era nevoit să cotească întruna; dar i se păru că-i ajunge din urmă pe cei doi orci, căci le auzi iar glasurile mai tare. Păreau acum destul de aproape.
― Iată ce voi face, zise Shagrat răstit. Am să-l duc în iatacul de sus.
― De ce? mormăi Gorbag. N-ai destule la subsol?
― Aşa o să fie ferit de orice, îţi spun eu, îi răspunse Shagrat. E foarte preţios, înţelegi? N-am încredere în toţi flăcăii mei, iar într-ai tăi nici atât. Şi nici în tine, când te ştiu cît eşti de mort după prilejurile de înveselire şi şotii. Va fi dus unde vreau eu şi unde să n-ajungi tu, dacă nu ştii să te porţi. Sus o să fie ferit de orice, îţi spun eu.
― Oare? rosti Sam. Uiţi de marele războinic elf care e liber şi acum.
Cu acestea, o luă iute după colţ, dar văzu că fie tunelul îi jucase feste, fie din cauza Inelului judecase greşit distanţa.
Cele două umbre orceşti erau încă destul de departe în faţă. Acum le vedea: erau negre, pe un fundal roşu-aprins. Trecerea deveni dreaptă, până la urmă, şi urcă; iar la capătul lui se aflau două uşi larg deschise, care duceau, pesemne, în carcerele adânci de sub steiul pe care se înălţa turnul. Orcii intraseră deja împreună cu povara lor. Gorbag şi Shagrat se apropiau de poartă.
Lui Sam îi ajunse la urechi o izbucnire de cântări răguşite, vaiere de corn şi bubuituri de gong; era o larmă cumplită. Gorbag şi Shagrat ajunseseră deja în prag.
Sam chiui şi îşi învârti spada, dar glăsciorul lui se pierdu în tărăboi. Nimeni nu îl băgă în seamă.
Uşile măreţe se închiseră. Bum! Barele de fier se lăsară la locul lor, pe dinăuntru. Clang! Poarta era încuiată. Sam se izbi de plăcile ferecate de bronz şi căzu fără cunoştinţă la pământ. Era afară, în beznă. Iar Frodo trăia, dar se afla în mâinile Duşmanului.
Aici se sfârşeşte partea a doua a istoriei Războiul Inelului.
Partea a treia, ÎNTOARCEREA REGELUI, povesteşte despre ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul misiunii primite de Purtătorul Inelului.