― Ei, taică, ce doreşti de la noi? rosti Aragorn, sărind în picioare. Hai să te-ncălzeşti, dacă ţi-e frig.
Făcu un pas înainte, dar moşneagul dispăru. Nici urmă de el prin apropiere, iar lor nu le dădu mâna să meargă mai departe. Luna apusese şi noaptea era foarte întunecoasă.
Deodată, Legolas scoase un strigăt.
― Caii! Caii!
Nici urmă de ei! Îşi smulseseră ţăruşii din pământ şi se făcuseră nevăzuţi. O vreme, cei trei rămaseră încremeniţi, fără să scoată o vorbă, ca trăsniţi de noua năpastă care se abătuse asupra lor. Se aflau la poalele Fangornului şi leghe nesfârşite se aşterneau acum între ei şi oamenii din Rohan ― singurii lor prieteni pe tărâmul acesta întins şi primejdios. Aşa cum stăteau, li se păru că desluşesc, departe, în noapte, nechezatul şi fornăitul cailor. Apoi se lăsă iar liniştea. Nu se mai auzea decât adierea rece a vântului.
― Asta e, s-au dus, rosti Aragorn într-un târziu. N-avem cum să mai punem mâna pe ei. Aşa că, dacă nu se întorc de bunăvoie, n-avem decât să ne descurcăm şi fără. La urma urmei, am pornit călătoria pe picioarele noastre şi pe-acestea încă le avem.
― Picioarele, rosti Gimli. Astea nu ne ţin cu nimic de cald. Aruncă nişte vreascuri în foc şi se prăbuşi alături.
― Nu-s decât câteva ceasuri de când te cam codeai să te apropii de caii din Rohan, râse Legolas. Ai s-ajungi mare călăreţ.
― Peste poate să mai am norocul ăsta, răspunse Gimli. Dacă vreţi să aflaţi ce-mi trece prin minte, continuă el, ei bine, cred c-a fost Saruman. Cine altcineva? Amintiţi-vă de vorbele lui Eomer: rătăceşte în chip de moşneag înfăşurat într-o mantie cu glugă. Chiar aşa a zis. A plecat cu caii noştri sau i-a speriat; asta e! Ne mai aşteaptă şi-altele, ascultaţi la vorbele mele.
― Eu ascult, spuse Aragorn. Dar nu pot să nu-ţi spun că moşneagul acesta avea pălărie, nu glugă. Totuşi, nu mă-ndoiesc c-ai avea dreptate şi că suntem în primejdie zi şi noapte pe-aici. În acelaşi timp, n-avem decât să ne odihnim, atât cât om putea. Voi sta eu de veghe o vreme, Gimli. Simt nevoia mai degrabă să gândesc decât să dorm.
Noaptea trecu anevoie. Legolas îl schimbă pe Aragorn, iar Gimli pe Legolas. Şi astfel îşi sfârşiră veghea. Dar nu se întâmplă nimic. Moşneagul nu se mai arătă, iar caii nu se mai întoarseră.
III
Uruk-hai
Pippin se cufundase într-un vis întunecat şi zbuciumat: se făcea că-şi auzea propriu-i glăscior străbătând cu ecou tunele smolite şi strigând Frodo! Frodo! Dar, în locul acestuia, rânjeau din tenebre sute de chipuri orceşti schimonosite şi sute de braţe hidoase se întindeau ameninţător spre el din toate părţile. Unde era Merry?
Se deşteptă. Fu izbit de o rafală de aer rece. Stătea întins pe spate. Se lăsa seara şi cerul de deasupra lui se înnegura. Se întoarse şi îşi dădu seama că visul nu fusese mult mai urât decât trezia. Avea gleznele, picioarele şi încheieturile mâinilor legate cu sfoară. Lângă el zăcea Merry, având pe frunte o năframă murdară. Erau înconjuraţi de o mulţime de orci în picioare sau aşezaţi.
Încetul cu încetul, amintirile lui fărâmiţate începură să se adune în ţeasta care-i plesnea de durere şi ieşiră din bezna visului. Da, sigur, el şi Merry fugiseră în codru. Ce venise peste ei? De ce-o şterseseră aşa, fără să-l ia în seamă pe Pas Mare? Alergaseră multă vreme strigând ― nu-şi amintea exact cât de multă şi cât de departe; apoi, deodată, se izbiseră de un grup de orci care stăteau ascultând şi nu păreau să-i fi văzut pe Merry şi pe Pippin, până nu le căzuseră, aproape, în braţe. Atunci începuseră să strige şi de după arbori ţâşniseră o groază de stârpituri din acelea. Amândoi îşi trăseseră spadele, dar orcilor nu le ardea de luptă şi nu voiau decât să pună mâna pe ei, chiar dacă Merry tăia la mădulare în dreapta şi-n stânga. Dragul şi bătrânul Merry!
Atunci apăruse Boromir şchiopătând, printre arbori. El fusese cel care-i silise să lupte. Ucisese o groază, iar restul o rupseseră la fugă. Dar nici n-apucaseră s-o ia bine înapoi, când se pomeniseră din nou atacaţi de cel puţin o sută de orci, unii dintre ei foarte voinici, care trăseseră o ploaie de săgeţi asupra lui Boromir. Acesta suflase din cornul lui măreţ, de răsunase codrul, şi la început orcii rămăseseră descumpăniţi şi se retrăseseră; dar, văzând că Boromir nu primeşte nici un răspuns, în afară de ecou, porniseră mai aprig la atac. Pippin nu-şi mai amintea mare lucru după aceea. Ultima imagine care i se întipărise în minte era cea a lui Boromir sprijinit de un arbore, smulgându-şi o săgeată din piept; apoi, brusc, se întunecase totul.
„Cred c-am fost lovit la cap, îşi spuse el. Oare Merry e rănit rău? Ce s-o fi-ntâmplat cu Boromir? De ce nu ne-or fi ucis orcii? Unde ne aflăm şi încotro ne ducem?”
Nu-şi putea răspunde la aceste întrebări. Îi era frig şi rău. „Ce bine-ar fi fost să nu-l fi convins Gandalf pe Elrond să ne lase să venim! îşi zise el. Ce mare brânză am făcut? N-am fost decât o povară, un pasager, o boccea! Colac peste pupăză, au pus şi orcii mâna pe mine. Nici pentru ei nu sunt decât un amărât de samar. Sper ca Pas Mare sau altcineva să vină să ne ia. Dar oare se cuvine să gândesc astfel? Nu cumva lucrul ăsta ar zădărnici toate planurile? Ce bine-ar fi să mă pot elibera!”
Se zbătu puţin, dar fără rost. Unul dintre orcii care stăteau pe lângă el râse şi îi spuse ceva tovarăşului său în limba lor îngrozitoare.
― Odihneşte-te cât mai poţi, i se adresă acesta apoi, în limba aceea comună care suna în gura lui la fel de stâlcită ca bălmăjeala orcească. O să le dăm de lucru şi picioarelor tale, ai răbdare. Ce-o să-ţi mai doreşti să nu Ie fi avut, pân-o s-ajungem acasă.
― Dac-ar fi fost după mine, ţi-ai fi dorit moartea la ora asta, zise altul. Te-aş face eu să chiţăi, chiţoran scârbos!
Se plecă asupra lui Pippin, apropiindu-şi colţii galbeni de faţa lui. Ţinea în mână un cuţit negru cu lama lungă, zimţată.
― Dacă nu stai cuminte, te gâdil cu ăsta, şuieră el. Nu-mi mai atrage atenţia asupra ta, că uit de toate poruncile. Fir-aţi ai naibii de isengarzi! Ugluk u bagronk sha pushdug Saruman-glob bubhosh skai’, trecu el pe limba sa într-o tiradă nesfârşită, plină de mânie, care se potoli încetul cu încetul în mârâituri şi fornăieli.
Pippin rămase nemişcat, îngrozit, deşi durerea de la încheieturi devenea tot mai mare iar bolovanii de sub el îi sfredeleau spinarea. Ca să uite de chinuri, ascultă cu luare-aminte glasurile răstite din jur. Deşi limba orcească părea totdeauna plină de ură şi de mânie, era limpede că începuse cearta şi atmosfera se încingea tot mai tare. Spre surprinderea lui, Pippin înţelegea aproape tot ce se vorbea; mulţi dintre orci foloseau limba comună. Se pare că erau de faţă mai mulţi membri a două-trei triburi diferite şi nu se puteau înţelege între ei. Se iscase o zarvă mare, în legătură cu ceea ce aveau de făcut cu ostaticii şi pe ce drum s-o ia.
― N-avem vreme să-i ucidem cum se cuvine, zise unul. Din păcate, nu-i timp de joacă în călătoria asta.
― N-avem ce face, rosti altul. Dar ce-ar fi să-i omorâm repede, chiar acum? Nu sunt decât o povară blestemată, iar noi ne grăbim. Se lasă seara şi-ar cam trebui să ne punem în mişcare.
― Avem poruncă, se auzi o a treia voce ca un mârâit gutural. Ucideţi tot ce-ntâlniţi, în afară de piticuţi; trebuie să fie aduşi înapoi ÎN VIAŢĂ, cât mai repede. Asta-i porunca.