― De ce? întrebară mai multe voci. De ce în viaţă? Ştiu să se dea în spectacol?
― Nu! Am auzit că unul dintre ei are ceva, ceva important pentru Război, un complot elfesc sau cam aşa ceva. Oricum, vor fi descusuţi amândoi.
― Asta-i tot ce ştii? Ce-ar fi să-i luăm la întrebări şi să aflăm tot? ar putea să ne spună ceva de care ne-am putea folosi şi noi.
― Foarte interesant, mârâi o voce mai molcomă decât celelalte, mai rea. S-ar putea să fac zapis în legătură cu asta. Ostaticii NU vor fi căutaţi şi nici prădaţi; asta-i porunca mea.
― Şi-a mea, rosti o voce profundă. Vii şi nevătămaţi, precum îi veţi fi capturat; să nu v-atingeţi de ei. Asta-i porunca ce mi s-a dat.
― Nu şi nouă! răsună una dintre vocile dinainte. Am făcut tot drumul ăsta dinspre puţuri numai ca să ucidem, să ne răzbunăm neamul. Nu vreau decât să ucid şi-apoi să mă întorc la miazănoapte.
― Treaba ta ce vrei, rosti vocea guturală. Eu sunt Ugluk. Eu poruncesc. Şi mă întorc în Isengard pe drumul cel mai scurt.
― Cine-i stăpânul nostru, Saruman sau Marele Ochi? zise vocea răutăcioasă. Ar trebui să ne întoarcem imediat la Lugburz.
― Dac-am fi în stare să trecem Râul cel Mare, poate c-am face-o şi pe-asta, interveni o altă voce. Dar nu suntem destui, ca să ne aventurăm până jos, la poduri.
― Eu am reuşit să-l trec, replică vocea răutăcioasă. Ne aşteaptă un nazgul înaripat spre miazănoapte, pe bancul de la răsărit.
― Tot ce se poate, tot ce se poate. Atunci, îţi vei lua zborul cu prizonierii, vei pune mâna pe toată plata şi răsplata la Lugburz, iar pe noi o să ne laşi s-o luăm voiniceşte pe jos prin Ţinutul Cailor. Nu, trebuie să ţinem unii de alţii. Tărâmul ăsta-i plin de primejdii, plin de răzvrătiţi sălbatici şi de tâlhari.
― Ohoo! Trebuie să ţinem unii de alţii, mormăi Ugluk. N-am deloc încredere în voi, godacilor. Cum ieşiţi din cocină, cum vă piere snaga. Dacă nu eram noi, de mult dădeaţi bir cu fugiţii. Noi suntem uruk-haii luptători! Noi l-am ucis pe măreţul războinic. Noi am pus mâna pe ostatici. Noi suntem slujitorii lui Saruman Înţeleptul, Mâna Albă ― mâna care ne dă să mâncăm carne de om. Noi am ieşit din Isengard, v-am călăuzit până aici şi vă vom călăuzi pe drumul de întoarcere pe care-l vrem. Eu sunt Ugluk. Asta am avut de spus.
― Ai spus chiar mai mult decât trebuie, Ugluk, mârâi vocea răutăcioasă. Stau şi mă-ntreb ce părere-şi vor face cei din Lugburz. S-ar putea să le treacă prin minte că nu-ţi stă prea bine capu’ ăsta cât o bute pe umeri. S-ar putea să se minuneze de unde-ţi vin asemenea idei. Nu cumva de la Saruman? Cine naiba se crede, de se-arată aşa, de capu’ lui, cu scârboşeniile alea de însemne albe? Iar cei din Lugburz s-ar putea să-mi dea dreptate mie, lui Grishnakh, mesagerul lor de nădejde; iar Grishnakh astfel grăit-a: Saruman e un smintit, un smintit rău şi viclean. Dar, nu te teme, Marele Ochi e aţintit asupra lui. Godaci, hai? Ce ziceţi, fraţilor, că otrepele vrăjitoraşului ăluia prăpădit vă zic godaci? Vă garantez eu, ăştia carne de orc mănâncă!
Potop de schelălăieli orceşti răsunară, o dată cu zăngănitul armelor trase din teacă. Pippin se rostogoli prudent, nădăjduind să tragă cu ochiul la ce-o urma. Păzitorii lui se depărtaseră, ca să ia şi ei parte la încăierare. Zări în lumina crepusculară un orc mare, tuciuriu ― Ugluk, probabil ― înfruntându-l, în picioare, pe Grishnakh, o arătare foarte solidă şi scundă, cu picioarele strâmbe şi cu braţele atârnate până-n pământ. De jur împrejurul lor, se adunaseră o puzderie de piticanii ceva mai mici. Pippin bănui că aceştia erau de la miazănoapte. Îşi trăseseră spadele şi cuţitele, dar încă şovăiau să treacă la atac.
La răcnetul lui Ugluk, alergară îndată spre el o groază de orci cam de aceeaşi mărime. Apoi brusc, fără nici un avertisment, Ugluk făcu un salt înainte şi zbură capetele a doi adversari, din două mişcări fulgerătoare. Grishnakh făcu un pas în lături şi se pierdu în umbră. Ceilalţi se speriară, iar unul se dădu înapoi şi căzu înjurând peste Merry, care zăcea nemişcat. Deşi probabil tocmai asta-i salvase viaţa, căci hăitaşii lui Ugluk săriră peste el şi îl sfârtecară pe altul cu spadele lor scurte şi late. Era străjerul cu colţi galbeni, al cărui trup se prăvăli chiar asupra lui Pippin, cu mâna încleştată încă pe cuţitul lung, cu lama crestată.
― Jos armele! urlă Ugluk. Şi să lăsăm prostiile! De-aici, pornim spre soare-apune şi coborâm scările. De-acolo, direct către dune şi-apoi, de-a lungul râului, spre pădure. Şi asta în marş forţat, zi şi noapte. E limpede?
„Ei, reflectă Pippin, dacă urâtului ăstuia nu-i trebuie decât o clipă să-şi pună oamenii la punct, nu mai am nici o şansă.”
Îl străfulgerase o sclipire de speranţă. Lama cuţitului negru îi crestase braţul până la încheietura mâinii. Şiroiul de sânge îi gâdila pielea, dar simţea atingerea rece a oţelului.
Orcii se pregăteau din nou de plecare, însă o parte din nordişti se codeau încă, aşa că isengardezii mai uciseră doi dintre ei, până să-i pună cu botul pe labe. Era zăpăceală mare şi se auzeau numai înjurături. Pentru moment, Pippin rămase nesupravegheat. Era zdravăn încins la picioare, dar avea mâinile legate în faţă doar Ia încheieturi. Le putea mişca pe amândouă, deşi nodurile fuseseră strânse cu cruzime. Împinse leşul orcului la o parte, apoi, abia îndrăznind să respire, începu să-şi frece legătura de la mâini de lama cuţitului. Era ascuţită şi pumnul acela mort se încleştase pe plasele. Sfoara cedă! Pippin o luă repede şi o înnodă în două ochiuri mai largi, în care îşi băgă iute mâinile. Apoi rămase neclintit.
― Ridicaţi-i pe prizonierii ăia! strigă Ugluk. Şi să nu faceţi vreo şmecherie! Că de n-ajungem cu ei teferi acasă, au să mai dea şi alţii ortu’ popii.
Unul dintre orci îl înşfacă pe Pippin ca pe un sac, îşi vârî brutal capul printre braţele sale legate, strivindu-i obrazul de ceafa lui, iar apoi o luă hurducat la drum cu el în spinare. Altul îi făcu acelaşi lucru lui Merry. Mâna orcului se încleşta de braţele lui Pippin, ca o gheară de fier, până-n carne. Hobbitul închise ochii şi lunecă înapoi în coşmar.
Deodată, fu azvârlit din nou pe lespezi. Abia se lăsase noaptea, dar luna nouă scăpătase la apus. Se aflau pe buza unei stânci care părea că stă de strajă la marginea unei mări de ceaţă alburie. În apropiere, se auzea vuietul unei cascade.
― În sfârşit, s-au întors şi cercetaşii, rosti un orc de lângă ei.
― Ei, ce-ai aflat? tună vocea lui Ugluk.
― Doar un călăreţ. Şi-acela a luat-o spre apus. Drumul e liber acum.
― Nu zic că nu-i aşa, dar pentru câtă vreme? Tâmpiţilor! Trebuia să-l fi ucis! O să dea alarma. Până-n zori, grăjdarii au să ştie de noi. Trebuie s-o luăm acum la picior de două ori mai iute.
Pippin zări o umbră aplecându-se asupra lui. Era Ugluk.
― Stai în capu’ oaselor! urlă orcul. Flăcăii mei au obosit să te tot care. Trebuie să coborâm, aşa că mai mergi şi pe picioarele tale. Ajută-ne. Să nu te prind că ţipi sau că încerci să scapi. Avem noi ac de cojocul tău dacă ne joci feste, şi n-o să-ţi cadă bine deloc; şi asta fără să te „stricăm” prea tare, pentru ceea ce vrea Stăpânul de la tine.
Orcul tăie legăturile strânse din jurul picioarelor şi gleznelor lui Pippin, îl trase în sus de păr, punându-l pe picioare. Pippin căzu, iar Ugluk îl trase din nou de păr în sus, îi vârî o butelcă printre dinţi şi îi turnă un lichid arzător în măruntaie, spre hazul celor din jur. Pippin fu năpădit de o văpaie sălbatică. Durerea de picioare şi arsura gleznelor dispărură ca prin farmec. Acum putea să stea drept.