― Şi-acu’, altu’ la rând! zise Ugluk.
Pippin îl văzu cum se duce la Merry, care zăcea prin apropiere, şi-i trage un şut. Merry gemu. Ugluk îl înşfacă degrabă şi îl aşeză în fund, apoi îi smulse bandajul de la frunte şi îl mânji cu o alifie neagră, dintr-o cutiuţă de lemn. Merry urlă şi se zbătu cu sălbăticie. Orcii începură să bată din palme şi să huiduie.
― Nu ştie ţăranu’ ce ţi-e cu şofranu’! strigară ei în batjocură. I s-a urât cu binele. Mamă, ce-o să ne mai distrăm mai încolo!
Dar, pentru moment, Ugluk nu se prinse în joc. Trebuia să se grăbească, dar totodată să le şi cânte în strună celor îndărătnici. Îl obloji pe Merry după metoda orcească şi tratamentul îşi arătă de îndată roadele. După ce reuşi cu greu să-i toarne hobbitului pe gât băutura din clondir, îi tăie legăturile de la glezne şi îl ridică în capul oaselor. Pe picioarele sale, Merry arăta cam palid, dar crunt, sfidător şi plin de viaţă. Tăietura adâncă din frunte nu-l mai supăra, însă avea să-i rămână o cicatrice hidoasă până la sfârşitul zilelor.
― Hei, Pippin, rosti el. Care va să zică, ai venit şi tu în micuţa noastră expediţie! Unde găsim masă şi casă?
― Gata acum! se răsti Ugluk. Terminaţi cu prostiile! Şi gura! N-aveţi voie să staţi de vorbă. O să spun orice neregulă cui trebuie, şi El o să ştie cum să v-o plătească. Cât despre masă şi casă, o să primiţi mai mult decât puteţi duce în burdihan.
Ceata de orci se apucă să coboare printr-o văgăună îngustă către câmpia înceţoşată de la poale. Merry şi Pippin se târau şi ei, despărţiţi unul de altul de vreo douăzeci de orci. Când ajunseră şi păşiră pe iarbă, inima hobbiţilor începu să tresalte.
― Şi-acum, drept înainte! strigă Ugluk. Către apus şi-un pic spre miazănoapte. După Lugdush!
― Şi ce-o să facem la răsăritul soarelui? întrebară câţiva dintre cei din nord.
― Veţi continua alergarea, le răspunse Ugluk. Ce părere-aveţi, c-o să stăm pe iarbă şi-o s-aşteptăm feţele palide să se-aşeze la masă cu noi?
― Dar nu putem alerga la lumina soarelui.
― Las’ c-o să vă mân eu, zise Ugluk. Hai, daţi-i zor! Altfel n-o să vă mai vedeţi voi vreodată iubitele voastre văgăuni. Pe Mâna Albă! Ce pacoste să trimiţi într-o expediţie nişte viermi de la munte, numai pe jumătate şcoliţi! Luaţi-vă picioarele la spinare, netrebnicilor! Cât nu se face ziuă!
Toată ceata începu să alerge cu paşi mari, în felul şleampăt al orcilor. Nu erau în stare să păstreze ordinea, se îmbulzeau şi se împingeau unul pe altul, înjurând; cu toate acestea, prinseseră viteză foarte mare. Fiecare hobbit era păzit de trei străjeri. Pippin era la capătul extrem al şirului. Se tot întreba cât va putea să mai meargă în ritmul ăsta; nu mâncase din zori. Unul dintre gardienii lui avea o biciuşcă. Dar licoarea orcească îşi făcea încă efectul arzător, şi era treaz-luminat. Din când în când, îi apărea, fără să vrea, în minte chipul ager al lui Pas Mare, aplecat asupra urmelor negre şi venind în goană după ei. Dar ce putea vedea, chiar şi un Pribeag, afară de ţărâna răvăşită de orci? Urmele micuţe lăsate de el şi de Merry erau copleşite din toate părţile de tălpile tropăitoare ale încălţărilor potcovite cu fiare.
Cam la o milă de poalele stâncii, panta se adâncea lin într-o vale largă, cu pământul afinat şi jilav. Se lăsase ceaţa şi-acum sclipea palid sub ultimele licăriri ale lunii ca secera. Umbrele întunecate ale orcilor din faţă se estompară, apoi fură cu totul înghiţite de negură.
― Ho! Luaţi-o mai uşor! strigă Ugluk din spate.
Brusc, lui Pippin îi veni o idee şi se puse pe treabă. Sări spre dreapta şi ţâşni cu capul înainte în ceaţă, ca să scape de gardianul care se ţinea ca scaiul de el; căzu cât era de lung, în iarbă.
― Stai pe loc! urlă Ugluk.
O clipă se auziră zvonuri de tot felul. Pippin sări în picioare şi-o rupse la fugă. Dar orcii se luară după el. Deodată, zări câţiva, ca prin ceaţă, chiar înaintea lui. „Nici o nădejde de scăpare, îşi zise Pippin. Dar nădăjduiesc că va rămâne un semn de-al meu, necălcat în picioare, pe pământul acesta reavăn.” îşi desfăcu pe bâjbâite paftaua care îi prindea mantia în dreptul gâtului. O lăsă să cadă, chiar în clipa în care fu înşfăcat de nişte braţe lungi, cu gheare puternice. „Aici o să zacă pe vecie, îşi zise el. Nu ştiu de ce-oi fi făcut-o. Dacă ceilalţi au scăpat, probabil c-au plecat toţi cu Frodo.”
Îşi simţi picioarele încolăcite de un bici şi-abia îşi înăbuşi un urlet.
― Ajunge! strigă Ugluk, apropiindu-se în fugă. Mai are mult de alergat. Să-i zoriţi şi să-i mânaţi cu biciul, dacă uită cumva. Să nu crezi c-ai scăpat aşa uşor, mârâi el, întorcându-se către Pippin. Îţi închipui c-am să uit? Numa’ c-o să plăteşti ceva mai încolo. Hai, ia-ţi picioarele la spinare!
Nici Pippin, nici Merry nu şi-au mai amintit mare lucru despre cum a decurs ultima parte a călătoriei. Coşmarurile şi deşteptările amare se amestecau într-un tunel nesfârşit al plângerii, în care speranţa pălea undeva îndărăt. Alergau întruna, străduindu-se să se ţină după orci, mângâiaţi în răstimpuri de o biciuşcă necruţătoare, mânuită perfid. Dacă se opreau sau se împiedicau, erau înşfăcaţi şi târâţi o bucată de drum.
Fierbinţeala licorii orceşti pierise. Pippin se simţea iar rău şi înfrigurat. La un moment dat, căzuse în nas, pe iarbă. Fusese înşfăcat şi ridicat de nişte mâini cu gheare sfâşietoare şi cărat din nou ca un sac; simţea cum îl cuprinde întunericul. Nu-şi dădea seama dacă o nouă noapte se pogorâse peste ei sau doar peste privirile sale. Auzea ca prin vis glasuri stăruitoare: mulţi dintre orci cereau să se facă un popas. Ugluk urla. Fusese trântit la pământ; rămăsese acolo, până când îl învăluiseră tenebrele visului. Dar nu-i fu dat să scape prea multă vreme de suferinţe; curând, simţi din nou strânsoarea nemiloasă a mâinilor de fier. Fu trântit şi zgâlţâit îndelung, până când întunericul începu să se risipească, iar el îşi reveni şi văzu că era dimineaţă. Auzi o poruncă şi fu din nou aruncat în iarbă.
Zăcu un timp, luptându-se cu disperarea. Îi vâjâia capul, dar, după fierbinţeala care-i cuprinsese trupul, bănui că i se mai administrase o duşcă. Un orc se aplecă şi îi aruncă nişte pâine şi o fâşiuţă de carne crudă, uscată. Înfulecă pâinea cenuşie şi mucegăită, dar nu şi fleica. Era lihnit de foame, însă nu într-atât încât să mănânce carne din mâna unui orc ― carne la care nici nu voia să se gândească.
Şezu în capul oaselor şi privi în jur. Merry era la o aruncătură de băţ. Se aflau pe malul unui râu iute şi îngust. Dinaintea lor se conturau munţii: pe o culme, se reflectau primele raze ale soarelui. Povârnişurile erau brăzdate de o pădure întunecată.
Mare zarvă şi neînţelegere domneau printre orci! Era gata-gata să se işte o nouă gâlceavă între nordişti şi isengardezi. Unii arătau spre miazăzi, îndărăt, alţii către răsărit.
― Foarte bine, zise Ugluk. Lăsaţi-i, atunci, pe mâna mea. Aşa cum v-am spus, fără omoruri; dar dacă vreţi să daţi cu piciorul la tot ce-am reuşit să obţinem, făcând atâta drum, n-aveţi decât. O să am eu grijă de toate. Uruk-hai o să-şi facă datoria, ca întotdeauna, însă dacă vă temeţi de Feţele palide, fugiţi. Hai, fugiţi! Pădurea-i colea! strigă el, arătând cu degetul înainte. Intraţi acolo. E şansa voastră. Luaţi-o la goană! Şi fără zăbavă, până nu vă mai scurtez pe câţiva de capete, asta aşa, ca să dau o pildă pentru ceilalţi.
Se mai ciorovăiră cât se mai ciorovăiră, iar apoi cea mai mare parte a nordiştilor se rupse de grup şi cam o sută dintre ei o luară sălbatic la goană de-a lungul râului, spre munţi. Hobbiţii rămaseră cu ceata haină şi întunecată a isengardezilor ― vreo optzeci de orci cu ochii piezişi, înarmaţi cu arcuri uriaşe şi săbii late şi scurte. Câţiva dintre nordişti, mai bine făcuţi şi mai cutezători, rămaseră cu ei.