― Şi-acum o s-avem de-a face cu Grishnakh, zise Ugluk.
Dar chiar şi câţiva dintre ai săi priviră neliniştiţi către miazăzi.
― Ştiu, mârâi Ugluk. Blestemaţii ăia de călăreţi ne-au cam mirosit. Dar asta numai din cauza ta, Snaga. S-ar cuveni să-ţi scurtez urechile, ţie şi cercetaşilor tăi. Dar suntem războinici. Şi-o să mâncăm carne de cal, dacă nu şi altceva mai bun.
În clipa aceea, Pippin îşi dădu seama de ce unii dintre orci arătau spre răsărit. De-acolo se auzeau strigăte răguşite şi Grishnakh îşi făcu din nou apariţia, urmat de vreo patruzeci dintre ai săi ― orci cu braţele lungi şi picioarele strâmbe. Aveau cu toţii pictat pe scuturi un ochi roşu. Ugluk făcu un pas înainte, ca să-i întâmpine.
― Aşadar, te-ai întors, rosti el. Ţi-a mai venit mintea la cap.
― M-am întors să văd dacă se respectă porunca şi dacă ostaticii sunt întregi, îi răspunse Grishnakh.
― Nu mai spune! exclamă Ugluk. Da’ grijuliu eşti. Mă ocup eu de respectarea poruncii, n-ai grijă. Şi pentru ce altceva te-ai mai întors? Ai plecat cam în grabă. Îi fi lăsat ceva pe-aici…
― Da, am lăsat un nebun, mârâi Grishnakh. Dar şi câţiva flăcăi zdraveni, prea buni ca să-i pierd. Mi-am dat seama că o să-i duci la pieire şi-am venit să le sar în ajutor.
― Minunat! hohoti Ugluk. Dar dacă nu cumva ţi-o fi mai venit ceva snagă de războinic, te-ai obosit degeaba. Parcă o luaseşi spre Lugburz. Şi să ştii că Feţele palide sunt în drum spre noi. Ce s-a întâmplat cu preţiosul tău nazgul? A mai cucerit vreo înălţime? Acu’, dacă l-ai adus cu tine, s-ar putea să ne fie de folos ― dacă nazgulii ăştia sunt vreo scofală, aşa cum se zice.
― Nazgul! Nazgul! rosti Grishnakh, cutremurându-se şi lingându-şi buzele, de parcă acest cuvânt ar fi avut un gust sălbatic, pe care îl savura cu caznă. Vorbeşti de ceva care-ţi depăşeşte închipuirea scârboasă, Ugluk, adăugă el, fornăind. Nazgul! Oh! Mare scofală, nu? Ai să te căieşti amarnic, într-o bună zi, pentru vorbele astea nesăbuite, maimuţoiule. Ei, bine, să ştii că ei sunt floarea Marelui Ochi. În ceea ce-l priveşte pe nazgulul înaripat, nu i-a sosit clipa. El n-o să-i lase încă să-şi facă apariţia de-a lungul Râului cel Mare. Îi păstrează pentru Război şi pentru alte treburi.
― Se pare că ştii multe, zise Ugluk. Poate prea multe, ca să-ţi fie bine. Mai ştii, cei din Lugburz or începe să se minuneze ce şi cum. Între timp, însă, Uruk-hai din Isengard se va ocupa de treburile murdare, ca de obicei. Ce tot stai acolo şi-ţi curg balele? Adună-ţi gloata! Ceilalţi netrebnici au plecat spre pădure. N-ai face rău s-o iei şi tu după ei. Îţi promit că n-o să ajungi întreg înapoi, la Râul cel Mare. Afară din obşte! Imediat! Luaţi-vă picioarele la spinare!
Isengardezii îi înşfăcară din nou pe Merry şi pe Pippin şi-i aruncară în spinare. Apoi cohorta se puse în mişcare. Alergară ore întregi, oprindu-se din când în când, doar cât să şi-i azvârle pe hobbiţi unii altora. Fie din cauză că erau mai iuţi şi mai puternici, fie datorită vreunui plan de-al vrăjmaşilor, isengardezii trecură încet-încet printre orcii din Mordor, iar ceata Iui Grishnakh rămase îndărăt. Curând, se apropiară şi de nordiştii plecaţi înainte. Ajungeau încet lângă pădure.
Pippin era zob. Obrazul împuţit şi urechea păroasă a orcului care îl căra îi zgâriau ţeasta umflată. Chiar în faţa Iui, zărea spinările cocoşate şi picioarele groase, puternice, care se mişcau, neobosit, de parcă erau nişte pendule marcând secundele de coşmar ale unui timp fără sfârşit.
Spre după-amiază, trupele lui Ugluk îi întrecură pe nordişti. Aceştia lâncezeau sub razele orbitoare ale soarelui ― soare iernatic, ce strălucea pe cerul palid şi rece; mergeau cu capetele aplecate şi cu limbile atârnând de-un cot.
― Viermilor! îi batjocoreau isengardezii. V-aţi fript! Feţele palide-au să pună mâna pe voi şi-au să vă mănânce! Acu’ vin!
Strigătul lui Grishnakh nu făcu decât să le întărească spusele. Într-adevăr, apăruseră călăreţii iuţi, foarte departe încă, dar se apropiau acum de orci, cum se repede fluxul la ţărmuri asupra unor făpturi rătăcind pe nisipuri mişcătoare.
Isengardezii începură să alerge mai iute, uluindu-l pe Pippin. Părea capătul nemaivăzut al unei curse nebune. Apoi Pippin văzu soarele scăpătând pe după Munţii Ceţoşi; pământul fu cuprins de umbre. Soldaţii din Mordor îşi iţiră capetele şi-o luară la sănătoasa mai cu sârg. Pădurea Întunecată era foarte aproape. Trecuseră deja pe lângă câţiva copaci stingheri. Panta pe care o porniseră devenea din ce în ce mai abruptă; dar orcii nu se opriră. Atât Ugluk, cât şi Grishnakh urlau, adunându-şi puterile pentru efortul final.
„Cu toate acestea, au să scape”, îşi zise Pippin. Reuşi să-şi sucească gâtul, ca să poată trage cu un ochi îndărăt, peste umăr. Văzu călăreţii la galop departe, pe câmpie, spre răsărit, cam pe aceeaşi linie cu orcii. Soarele la chindie le aurea lăncile şi coifurile şi scânteia în pletele lor unduioase şi pale. Îi înconjurau pe orci, împiedicându-i să se împrăştie, conducându-i de-a lungul râului.
Pippin se tot întreba de ce neam or fi. Acum îi părea rău că nu stătuse mai mult în Vâlceaua Despicată şi că nu cercetase lucrurile şi hărţile mai cu sârg; dar pe-atunci, planurile de bătălie păreau să se afle în mâini mai dibace şi nu-i trecuse niciodată prin minte că avea să fie despărţit de Gandalf şi de Pas Mare sau chiar şi de Frodo. Tot ce-şi mai amintea în legătură cu ţinutul Rohan era că Iute ca Gândul, armăsarul lui Gandalf, se trăgea de-acolo. Asta-i dădea o fărâmă de speranţă.
„Dar de unde să ştie ei că noi nu suntem orci? se întrebă el. Nu cred să mai fi auzit de hobbiţi pe-aici. N-aş avea de ce să nu fiu mulţumit că, din cât se pare, i-au nimicit pe orcii ăia câinoşi; dar în ceea ce mă priveşte, tare-aş vrea să scap.” Atât el, cât şi Merry puteau prea bine să fie ucişi o dată cu orcii, înainte chiar ca oamenii din Rohan să-şi dea seama de existenţa lor.
Câţiva dintre călăreţi păreau a fi buni arcaşi, pricepuţi să tragă din goana calului. Treceau cu viteză, unul după altul, şi azvârleau săgeţi asupra orcilor răzleţi dindărăt, doborând o mulţime; apoi se fereau într-o parte de arcurile duşmanilor lor, care trăgeau sălbatic, să îndrăznească să se oprească. Lupta nu contenea şi o săgeată căzu şi printre isengardezi. Unul dintre ei, chiar în faţa lui Pippin, se împiedică şi nu se mai ridică de jos.
Se lăsase noaptea, fără ca oamenii din Rohan să-i fi atacat. Căzuseră o groază de orci, dar tot rămăseseră vreo două sute. Nici nu se întunecase bine, că orcii dădură peste un dâmb. Erau foarte aproape de poalele pădurii, cam pe la şapte sute de paşi, dar nu mai puteau merge mai departe. Călăreţii îi încercuiseră. Un grup de orci, nesocotind ordinele lui Ugluk, o luaseră în fugă spre codru: doar trei dintre ei se mai întoarseră.
― Iată unde-am ajuns, mârâi Grishnakh. Ce mai călăuză. Sper ca grozavul ăsta de Ugluk să ne scoată din belea.
― Lăsaţi-i jos pe piticuţi! porunci Ugluk, fără să-l bage în seamă pe Grishnakh. Tu, Lugdush, mai ia vreo doi şi păziţi-i. Să nu cumva să fie ucişi, asta dacă nu dau feţele palide peste voi. Ai înţeles? Câtă vreme mai sunt eu în viaţă, aşa îi vreau. Dar să nu-i lăsaţi să strige sau să fie salvaţi. Legaţi-le picioarele!