Ultima parte a poruncii fu dusă la împlinire fără pic de milă. Dar Pippin văzu că, pentru prima oară, se afla lângă Merry. Orcii făceau multă gălăgie, strigau şi îşi zăngăneau armele, aşa că hobbiţii putură să mai şuşotească puţin.
― N-am mari nădejdi, zise Merry. Mă simt sfârşit. Nu cred că m-aş putea târî prea departe, chiar dac’ aş fi liber.
― Lembas, şopti Pippin. Eu mai am puţin lembas. Tu nu? Nu cred că ne-au luat altceva, afară de săbii.
― Ba da, aveam un pacheţel, îi răspunse Merry, dar cred că s-a făcut pulbere. Oricum, n-am cum s-ajung cu gura la buzunar.
― Nici nu-i nevoie. Eu m-am…
Dar nu mai apucă să zică ceva, când fu avertizat de un şut brutal că zarva încetase şi gardienii îşi luaseră misia în serios.
Noaptea era rece şi neclintită. Cam la o aruncătură de săgeată împrejurul gorganului pe care se strânseseră orcii, ţâşneau luminile focurilor mici de pază, licărind în întuneric, într-un rotocol auriu-roşcat. Călăreţii însă nu se mai arătară în bătaia flăcărilor. Orcii irosiseră o mulţime de săgeţi, trăgând în direcţia focurilor, până când Ugluk îi opri. Călăreţii nu făceau nici un zgomot. De-abia noaptea târziu, când se ivi luna din ceţuri, fură zăriţi patrulând fără-ncetare, ca nişte umbre care luceau din când în când în lumina lăptoasă.
― Blestemaţii ăştia aşteaptă răsăritul soarelui, mormăi unul dintre gardieni. Mai bine ne-am strânge calabalâcul şi-am lua-o la sănătoasa. Tare mi-ar plăcea să ştiu ce-o fi în capu’ bătrânului Ugluk.
― Nu mă-ndoiesc că ţi-ar plăcea, mârâi Ugluk, răsărind de undeva, din spate. Adicătelea, vrei să zici că n-am nimic în cap, nu? Afurisitule. Nu eşti nici tu mai breaz ca ăilalţi din şleahta ta; nişte viermi, nişte maimuţe din Lugburz. N-are rost să te-nhăitezi cu unii ca voi. Nu ştiţi decât să chelălăiţi şi să daţi bir cu fugiţii. Grăjdarii ăia scârboşi sunt câtă frunză şi iarbă, aşa că, dacă ne prind la loc deschis, ne fac harcea-parcea. N-aveţi decât un lucru bun: scrutaţi întunericul, ca bufniţele. Dar, după câte am auzit, feţele astea palide văd noaptea mai bine ca alţi oameni; şi nu uitaţi că au nişte cai care zăresc şi vântul de seară, cel puţin aşa se spune. Un singur lucru nu ştiu flăcăii ăia frumoşi: Mauhur e-n codru cu ai lui şi trebuie să se ivească dintr-o clipă într-alta.
Vorbele lui Ugluk păru să-i mulţumească pe isengardezi, dar ceilalţi orci erau deznădăjduiţi şi, în acelaşi timp, înfuriaţi. Îşi puseseră câţiva străjeri, dar cei mai mulţi zăceau întinşi la pământ, odihnindu-se în bezna plăcută pentru că între timp se întunecase de-a binelea; luna se pierduse undeva, la apus, într-o învălmăşeală de nori, aşa că Pippin nu vedea nici la doi paşi. Focurile nu luminau gorganul. Şi totuşi, călăreţii nu se mulţumeau să aştepte ivirea zorilor şi să-şi lase duşmanul să se odihnească. Deodată, un strigăt în partea de răsărit a colinei vesti că se întâmplase ceva. Se părea că se apropiaseră vreo câţiva călăreţi, coborâseră de pe cai, se târâseră până la marginea taberei şi uciseseră mai mulţi orci, iar apoi se făcuseră nevăzuţi. Ugluk fugi într-acolo, să potolească teama.
Pippin şi Merry se ridicară în capul oaselor. Străjile isengardeze care îi păzeau plecaseră cu Ugluk. Dar dacă, o clipă, celor doi hobbiţi le trecu prin minte că se ivise o speranţă de scăpare, curând aceasta se risipi. O mână lungă şi păroasă îi înşfăcă pe amândoi de ceafă şi îi trase alături de o căpăţână uriaşă, hâdă. Desluşiră în întuneric chipul bloncos al lui Grishnakh, exact între ei; îi simţeau respiraţia spurcată în obraji. Începu să-i scotocească şi să-i pipăie cu labele. Degetele lui reci şi aspre bâjbâindu-i pe spinare îl făcură pe Pippin să tresară.
― Aşa, micuţii mei, şopti dulce Grishnakh. Vă bucuraţi de-o binefăcătoare odihnă. Sau n-am dreptate? Cam grea poziţia în care vă aflaţi: pe-o parte, săbii şi bice, pe alta, lăncii urâcioase. Făpturile mici n-ar trebui să-şi vâre nasul unde nu le fierbe oala.
Continuă să scotocească. Avea în priviri o lumină albicioasă, dar fierbinte. Brusc, ca şi cum ar fi desluşit ceva din vălmăşagul minţii vrăjmaşe, lui Pippin îi veni o idee: „Grishnakh ştie de Inel! Îl caută acum, când Ugluk are altă treabă; pesemne că vrea să-l ia el!” Inima hobbitului îngheţă de spaimă, dar, în acelaşi timp, se întrebă cum ar putea să-i fie mai bine.
― Nu cred c-ai să-l găseşti aşa, şopti el. E prea greu.
― Să-l găsesc? întrebă Grishnakh.
Degetele lui rămaseră nemişcate. Îl apucă de umeri pe Pippin:
― Ce să găsesc? Ce spui tu acolo, micuţule? O clipă, Pippin tăcu. Brusc însă rosti guturaclass="underline"
― Gollum, gollum! Nimic, scumpul meu, adăugă el.
Degetele lui Grishnakh zvâcniră.
― Ohoo! şuieră stârpitura pe înfundate. Asta a vrut, deci, să zică. Ohoo! Foarte primejdios, mititeilor.
― Tot ce se poate, rosti Merry înviorat acum şi pricepând şiretlicul Iui Pippin. Tot ce se poate. Şi nu numai pentru noi. Dar cred că ştii foarte bine ce-ai de făcut. Îl vrei sau nu? Şi ce ne dai în schimb?
― Dacă-l vreau, zici? întrebă Grishnakh, încurcat parcă, deşi braţele îi tremurau. Cum adică, ce vă dau în schimb?
― Adică, zise Pippin, alegându-şi vorbele cu grijă, n-are nici un rost să bâjbâi pe-ntuneric. Te-am putea ajuta să nu-ţi mai pierzi timpul şi puterile fără rost. Dar mai întâi trebuie să ne dezlegi picioarele, altfel n-o să-ţi spunem şi n-o să facem nimic.
― Scumpii mei prostuţi cu caş la gură, şuieră Grishnakh, vom scoate din voi tot ce ştiţi şi tot ce-aveţi, la momentul potrivit. Până la ultimul strop. O să vă doriţi să ştiţi chiar mai mult decât o s-aveţi de spus, în faţa Inchizitorului, zău aşa. Şi-asta, foarte curând. Nu ne grăbim cu descusutul. Nu, nici vorbă. De ce credeţi că v-am lăsat în viaţă? Pe onoarea mea, nu din mărinimie; nici măcar lui Ugluk nu i s-ar putea pune-n cârcă o asemenea greşeală.
― Nici nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, zise Merry. Dar n-aţi ajuns încă acasă cu prada. Şi se pare că, orice s-ar întâmpla, lucrurile nu-ţi sunt pe plac. Dacă ajungem în Isengard, nu marele Grishnakh va fi cel care va avea de câştigat; Saruman o să ia tot ce găseşte. În cazul în care îţi doreşti ceva numai pentru tine, acum e momentul!
Grishnakh începu să-şi piardă cumpătul. Numele lui Saruman îndeosebi îl scotea din pepeni. Trecea timpul şi zarva se mai potolise. Ugluk sau isengardezii aveau să se întoarcă din clipă-n clipă. ,
― Şi-l aveţi… amândoi? mârâi el.
― Gollum! Gollum! rosti Pippin.
― Dezleagă-ne picioarele, zise Merry.
Braţele orcului tremurau violent.
― Fiţi blestemaţi, viermi nenorociţi, şuieră el. Să vă dezleg picioarele, hai? Am să vă dezleg oscioarele. Credeţi că n-o să vă pot scotoci până la piele? Ce zic eu scotoceală, o să vă fac bucăţele. Găsesc eu ce vreau şi fără să vă dezleg picioarele.
Brusc, îi înşfacă şi îi cuprinse ca într-un cleşte. Îi vârî pe amândoi sub câte un braţ şi îi strânse sălbatic, astupându-le gura cu palmele lui uriaşe. Apoi sări ghemuit şi-o porni iute, fără un zgomot, până ajunse la marginea gorganului. Acolo căută o spărtură printre străjeri şi trecu, ca o umbră în noapte, pe povârniş şi mai departe, spre apus, unde râul ieşea la liziera pădurii. Într-acolo se afla un spaţiu mai mare, în care ardea doar un foc.
După vreo douăzeci de paşi se opri, scrutând întunericul şi trăgând cu urechea. Dar nu se vedea şi nu se auzea nimic. Se târî încet mai departe, ghemuindu-se mai mult. Se lipi de pământ şi ascultă iar. Apoi se ridică, cu gândul s-o ia din nou la goană. Chiar atunci însă, zări drept în faţa Iui silueta unui călăreţ. Calul necheză şi se ridică în două picioare. Se auzi strigătul unui bărbat.