Grishnakh se aruncă la pământ, trăgându-i pe hobbiţi sub el; fără doar şi poate, avea de gând mai degrabă să-i ucidă pe micii lui captivi, decât să-i lase să scape sau să fie salvaţi; dar n-a fost să fie-aşa. Sabia sună sec şi luci, o clipă, în flăcările focului din stânga lui. Din beznă, şuieră o săgeată care, fie că fusese bine ochită, fie din întâmplare, se înfipse în mâna dreaptă a orcului. Acesta urlă şi scăpă spada pe jos. Se auzi un tropot scurt de copite şi, chiar când Grishnakh sări şi o luă la goană, fu ajuns din urmă şi străpuns de o lance. Urlă înfiorător, apoi rămase nemişcat.
Hobbiţii zăceau lipiţi la pământ, aşa cum îi lăsase Grishnakh. Mai veni un călăreţ în fugă, să-şi ajute tovarăşul. Fie mulţumită vederii sale ascuţite, fie prin grija altui simţ, calul se ridică în două picioare şi sări uşor peste ei; dar călăreţul nu-i observă, aşa cum stăteau întinşi, acoperiţi de mantiile lor elfeşti, prea zdrobiţi în clipa aceea şi prea înfricoşaţi să mai facă vreo mişcare.
Într-un târziu, Merry începu să se foiască şi şopti abia auzit:
― Pîn’ aici, toate bune; dar crezi că n-o să ne pună ăştia la frigare?
Răspunsul veni aproape imediat. Urletele lui Grishnakh îi treziseră pe orci. După schelălăielile şi strigătele care se auzeau dinspre colină, hobbiţii se gândiră că plecarea lor fusese descoperită: pesemne că Ugluk mai scurta pe câţiva de capete. Apoi, deodată, din dreapta, răsună zvon de răspuns orcesc, de dincolo de cercul rugurilor de pază, dinspre pădure şi munţi. După cât se părea, sosise Mauhur şi-i ataca pe asediatori. Galopul cailor nu se domolea. Călăreţii strângeau cercul în jurul movilei, ca să prevină orice scăpare, ajungând până în bătaia săgeţilor orcilor, în vreme ce un grup se depărta să se îngrijească de nou-veniţi. Brusc, Merry şi Pippin îşi dădură seama că, fără să mişte un deget, se aflau acum în afara cercului: nimic nu le mai stătea în cale.
― Ei, făcu el, ce bine-ar fi dac’am avea mâinile şi picioarele libere. Am putea scăpa. Dar n-am cum s-ajung la noduri, să le desfac cu dinţii.
― Nici n-are rost să încerci, zise Pippin. Chiar voiam să-ţi spun că am reuşit să-mi dezleg mâinile. Am lăsat sfoara, să-i păcălesc. Dar întâi ai face bine să iei un pic de lembas.
Îşi trase mâinile din legături şi scoase un pacheţel. Bucăţile erau frânte, dar bune încă, în învelişul lor de frunze. Mâncară fiecare câte două-trei firimituri. Gustul acestora le aduse iarăşi în minte chipuri luminoase, râsete şi mâncarea gustoasă din vremurile de demult. Mestecară o vreme pe gânduri, în noapte, fără să se sinchisească de ţipetele şi de lupta din apropiere. Pippin fu primul care se trezi din visare.
― Trebuie să plecăm, zise el. O clipă.
Sabia lui Grishnakh zăcea alături, la îndemână, dar era prea grea şi prea grosolană ca să se poată folosi de ea. Aşa că se târî până la trupul stârpiturii şi îi scoase din teacă un cuţit lung şi ascuţit. Îşi tăiară repede toate legăturile cu el.
― O făcurăm şi pe-asta, zise Pippin. După ce ne-ncălzim puţin, poate-om fi în stare să ne ridicăm în picioare şi să mergem. Până atunci însă, ar cam trebui să-ncepem să ne furişăm.
Zis şi făcut. Iarba înaltă şi moale era de partea lor, dar tot părea mai uşor de zis decât de făcut. Ocoliră focul pe departe şi se târâră ca viermii, puţin câte puţin, până ajunseră la marginea râului care susura între malurile înalte, printre umbre întunecate. Priviră îndărăt. Zgomotul încetase. Era limpede că Mauhur şi „flăcăii” lui fuseseră ucişi sau alungaţi. Călăreţii reveniră la veghea lor tăcută, care însă n-avea cum să mai ţină mult. Noaptea era deja pe trecute. Spre răsărit, unde nu ajunseseră norii, bolta începuse să se lumineze.
― Trebuie să ne ascundem, zise Pippin. Altfel, vom fi văzuţi. Nu ne-ncălzeşte cu nimic dacă aceşti călăreţi vor afla, după ce ne omoară, că nu suntem orci.
Se ridică şi începu să tropăie.
― Sfoara aia mi-a intrat în carne, ca sârma; dar picioarele se-ncălzesc. Acum aş putea merge, şotânc-şotânc. Tu cum te simţi?
Merry se ridică şi el.
― Da, zise el. Pot să mă ţin pe picioare. Lembasul ăsta te îmbărbătează! Îţi dă simţăminte mult mai adânci decât văpaia aia orcească. Mă-ntreb din ce-or fi făcând-o. Bănuiesc că-i mai bine să nu ştiu. Hai să luăm o gură de apă, să ne spălăm de gândul ăsta.
― Nu de-aici, malurile sunt prea abrupte, zise Pippin. Hai înainte!
Se întoarseră şi porniră încetişor unul lângă altul pe malul râului. Îndărătul lor, lumina creştea la răsărit. în timp ce mergeau, schimbau gânduri şi vorbeau încetişor, după felul hobbiţilor, despre ceea ce li se întâmplase de când fuseseră făcuţi ostatici. Nimeni n-ar fi bănuit, ascultându-i, cât suferiseră de cumplit şi prin ce primejdie trecuseră; cum văzuseră moartea cu ochii, fără să mai aibă vreo nădejde; chiar şi-acum, ştiau foarte bine că aveau puţine şanse să întâlnească vreun prieten sau să iasă iar la liman.
― Se pare că te-ai descurcat de minune, cumetre Took, zise Merry. O să ţi se rezerve aproape un capitol în străvechea carte a lui Bilbo, dac-oi mai avea prilejul să-i povestesc. Bună treabă. Mai ales cum l-ai desluşit şi l-ai jucat pe ticălosul ăla flocos. Mă întreb însă dacă o să dea cineva de urma aceea a ta, ca să-ţi găsească paftaua. Mie unul mi-ar părea tare rău să mi-o pierd pe-a mea, dar mă tem că a ta-i dusă pe vecie. Va trebui să-mi pun aripi la picioare, să ţin pasul cu tine. Da’ uite că vărul Brandybuck a ajuns în faţă şi-o ia pe-aici. Bănuiesc că nu prea ştii pe unde suntem; eu însă mi-am petrecut mai cu folos timpul în Vâlceaua Despicată. Mergem spre apus, de-a lungul Scăldătorii Enţilor. În faţă ne aşteaptă ultimele culmi ale Munţilor Ceţoşi, precum şi Pădurea Fangorn.
Chiar în timp ce vorbea, se ivi nebulos, dinaintea lor, marginea codrului. Părea că noaptea îşi găsise refugiu pe sub copacii falnici de-acolo, strecurându-se furişat, de frica zorilor.
― Călăuzeşte-ne tot înainte, jupâne Brandybuck, zise Pippin. Sau înapoi. Că doar am fost avertizaţi ce-i cu Fangorn. Şi n-om uita de la mână pîn’ la gură.
― Aşa e, răspunse Merry; dar, oricum, tot mai bine în pădure, decât îndărăt, în miezul bătăliei.
O luară pe sub crengile uriaşe ale arborilor. Mai bătrâni ca vremea păreau. Din ei, bărbi stufoase de licheni atârnau la pământ, legănându-se răsfirate în bătaia vântului. La adăpostul umbrelor, hobbiţii aruncară priviri furişe către povârnişul dindărăt ― făpturi mici şi tainice păreau, în lumina întunecată, nişte prunci de elf din străfundurile vremii, ivite din Codrul Sălbatic, uimite de strălucirea primilor zori.
Departe, dincolo de Râul cel Mare şi de Pământurile Maronii, la mii de leghe cenuşii depărtare, se arătă Aurora împurpurată, înflăcărată. Lung sunară cornurile de vânătoare, în semn de salut. Călăreţii din Rohan ţâşniră brusc la viaţă. Şi alte cornuri le răspunseră celor dintâi.
Merry şi Pippin auziră limpede în aerul rece nechezatul cailor războinici şi glasurile unite, ca din senin, într-un cântec, ale mai multor bărbaţi. Aripa Soarelui se înălţase ― un arc de foc ― deasupra marginilor lumii. Apoi, cu un strigăt măreţ, călăreţii dădură năvală dinspre răsărit; lumina roşiatică fulgeră zalele şi lăncile. Orcii traseră, urlând, toate săgeţile pe care le mai aveau. Hobbiţii văzură vreo câţiva călăreţi prăbuşindu-se, dar şirul lor urcă mai departe pe colină; o trecură, făcură un rotocol şi atacară iar. Cei mai mulţi dintre luptătorii care rămăseseră în viaţă se împrăştiară în fugă, mânaţi unul câte unul spre moarte. Dar un grup des şi întunecat porni hotărât în direcţia codrului. Drept în sus pe povârniş se repeziră, către cei doi privitori. Se tot apropiau şi părea sigur că vor scăpa; seceraseră deja trei Călăreţi care le aţinuseră calea.