― Ne-am luat prea mult cu privitul, zise Merry. Iată-l pe Ugluk! N-am nici un chef să mai dau ochii cu el.
Hobbiţii se întoarseră şi o luară la fugă în umbrele adânci ale codrului. Aşa că nu văzură ultima scenă, când Ugluk fu ajuns din urmă şi-adus la lumină, la marginea Fangornului. Acolo fu ucis în sfârşit de Eomer, al Treilea Mareşal al Obştii, care descălecase şi se luptase în săbii cu el. Iar pe câmpiile întinse, ochii ageri ai călăreţilor îi desluşiră pe puţinii orci care scăpaseră şi mai avuseseră puterea să încerce să fugă.
Apoi, după ce-şi puseră camarazii răpuşi grămadă şi îşi cântară imnurile de preamărire, călăreţii făcură un foc mare şi împrăştiară cenuşa vrăjmaşului. Astfel se sfârşi lupta şi nimic despre toate acestea nu se mai auzi vreodată nici în Mordor, nici în Isengard. Dar fumul se ridică până-n slăvi şi fu zărit de multe priviri iscoditoare.
IV
Arborebărbos
Între timp, hobbiţii pătrunseseră repede din ce în ce mai adânc în pădure, atât cât le îngăduiau întunericul şi desişul, urmând linia pârâului, către povârnişurile dinspre apus ale munţilor. Încet-încet, teama de orci se mai ostoi şi ei slăbiră pasul. Îi cuprinse un fel de sufocare ciudată, de parcă aerul s-ar fi împuţinat şi nu le-ar mai fi ajuns. Până la urmă, Merry se opri.
― N-avem cum să mergem mai departe aşa, gâfâi el. Am nevoie de aer.
― Până una, alta, hai să ne potolim setea, zise Pippin. Îmi simt gura uscată.
Se caţără pe rădăcina uriaşă a unui arbore, care şerpuia până în râu, şi se aplecă să ia apă în pumni. Era limpede şi rece, aşa că bău pe săturate. Îl urmă şi Merry. Apa îi învioră şi parcă le mai înveseli inimile; statură o vreme pe mal unul lângă altul, mângâindu-şi picioarele ostenite şi privind în jur la copacii neclintiţi şi tăcuţi, înşiruiţi până hăt-departe, pierduţi într-un nimb de lumină pală.
― Cred că nu ne-am rătăcit încă, rosti Pippin, sprijinindu-se de trunchiul uriaş al unui copac. Putem, cel puţin, să urmăm cursul ăsta ― Scăldătoarea Enţilor, sau cum i-o zice ― şi să ajungem pe drumul pe care am venit.
― Aşa am face, dacă ne-ar ţine picioarele, îi răspunse Merry, şi dacă am putea respira cum se cuvine.
― Da, spuse Pippin. Pe lângă asta, e tare întuneric prin hăţişurile de-aici. Îmi amintesc, într-un fel, de vechea încăpere din Sălaşul Măreţ al neamului Took, în depărtatele Tuneluri din Tîrgupitit: un loc uriaş, în care mobila a rămas neschimbată vreme de generaţii întregi. Se zice că Bătrânul Took şi-a dus zilele acolo, îmbătrânind şi ramolindu-se o dată cu sala aceea; şi nimic n-a fost clintit din loc nici după moartea acestuia, acum un secol. Iar Bătrânul Gerontius a fost stă-străbunicul meu. Asta a mai pus puţin lucrurile la punct. Dar nici nu stă alături de simţământul străvechi pe care ţi-l trezeşte această pădure. Uită-te la bărbile şi favoriţii lichenilor care atârnă ca nişte sălcii plângătoare. Şi cea mai mare parte dintre arbori par să fie încărcaţi, mai mult de jumătate, cu frunze uscate şi zdrenţuite, care n-au mai apucat să cadă. Mai mare jalea. Nici nu-mi imaginez cum ar arăta primăvara pe-aici, asta dacă vine vreodată; ce să mai vorbim de curăţenie!
― Dar, în orice caz, trebuie să se ivească, la un moment dat, şi Soarele pe-aici, zise Merry. Oricum, Codrul Întunecat nu arată şi nici nu-ţi creează simţămintele despre care povestea Bilbo, cum c-ar fi totul înnegurat, rău şi că n-ar fi decât un sălaş al beznei. E doar mohorât şi înspăimântător de des. Nici măcar animalele nu cred să facă prea mulţi purici pe-aici.
― Nu, şi nici hobbiţii, spuse Pippin. Ca să spun drept, nu-mi place gândul că trebuie să trecem prin ea. Nimic de mâncat vreo sută de mile. Cum stăm cu merindele?
― Prost, zise Merry. Am fugit doar cu pacheţelele acelea de lembas; tot ce-am avut, am lăsat acolo.
Se uitară la ceea ce le rămăsese din turtele elfeşti: firimituri, abia să le ajungă pentru cinci zile amărâte. Asta era tot.
― Şi n-avem nici măcar o zdreanţă sau o pătură să ne-nvelim, adăugă Merry. O să ne fie frig la noapte, pe oriunde-am lua-o.
― Păi, am face bine să ne hotărâm asupra drumului, zise Pippin. Trebuie să se fi crăpat deja bine de ziuă.
Chiar atunci, văzură o lumină gălbuie care se ivise ceva mai departe, în pădure; părea că săgeţile soarelui străpunseseră brusc acoperişul de crengi.
― Hei! făcu Merry. Cred că Soarele a fost ascuns după un nor, cât am stat pe sub copacii ăştia, iar acum s-a ivit din nou; sau, poate, a urcat mult pe cer şi ne priveşte printr-o spărtură dintre crengi. Hai să vedem, că nu-i prea departe.
Descoperiră însă că era mai departe decât crezuseră. Panta urca abrupt şi neclintit şi era tot mai pietroasă. Lumina creştea, pe măsură ce mergeau, şi curând zăriră dinaintea lor un perete de stâncă; era un deal sau povârnişul abrupt al munţilor din depărtare. Nu creştea nici un copac acolo şi soarele se revărsa din plin asupra întinderii de piatră. Ramurile arborilor de la poale se întindeau ţepene şi nemişcate, ca şi cum ar fi căutat căldura. Dacă până atunci păruseră jigărite şi cenuşii, se întremaseră şi izbucneau în tonuri generoase de cafeniu, iar griurile-negricioase ale scoarţei păreau din piele lustruită. Trunchiurile luceau într-un verde-blând, ca iarba crudă; îi năpădise o primăvară timpurie; sau, poate, doar o părere fugară.
Înaintea povârnişului stâncos se afla ceva ca o scară, naturală, probabil, săpată de vreme, căci era grosolană şi neregulată. Sus, aproape la acelaşi nivel cu vârfurile pomilor, se vedea un prag, sub o stâncă. Afară de câteva ierburi şi buruieni de pe margine, precum şi de-un ciot din care răsăreau doar două crengi, nu mai creştea nimic pe-acolo. Copacul acela stingher părea un moşneag cocârjat, clipind neclintit în lumina zorilor.
― Sus! exclamă Merry vesel. Să luăm şi noi o gură de aer şi să tragem o privire prin ţinutul acesta.
Se căzniră să se caţere pe stâncă. Dacă scara aceea fusese făcută de cineva, atunci cu siguranţă că era menită unor picioare mai mari ca ale lor. Erau prea nerăbdători să ajungă sus ca să se mai mire de cât de iute li se vindecaseră tăieturile şi vânătăile de când stătuseră în captivitate şi de cum îşi recăpătaseră vigoarea. Ajunseră, în sfârşit, la marginea pragului, aproape de buturuga aceea veche; săriră în picioare, întorcându-se către răsărit şi trăgând adânc aer în piept. Îşi dădură seama că nu pătrunseseră decât vreo trei-patru mile în inima codrului; arborii mărşăluiau parcă pe pantă în jos, spre câmpie. Acolo, la marginea pădurii, se ridicau turle unduitoare de fum negru, plutind în valuri către ei.
― Se schimbă vântul, zise Merry. Bate din nou spre răsărit. E cam răcoare aici, sus.
― Da, zise Pippin; mă tem că strălucirea aceasta-i trecătoare şi că o s-o copleşească iar negura. Ce păcat! Pădurea asta rufoasă şi bătrână arăta cu totul altfel în bătaia soarelui. Începuse să-mi placă.
― Începuse să-ţi placă Pădurea, hai? Nu mai spune. Foarte drăguţ din partea ta, rosti un glas ciudat. Întoarceţi-vă să vă văd la faţă. Am simţământul că n-o să-mi cădeţi nici unul cu tronc; dar să nu ne pripim. Întoarceţi-vă.