Simţiră câte o mână mare, noduroasă pe umerii lor, care-i întoarse uşurel, dar cu putere; apoi fură ridicaţi în aer de două braţe lungi.
Se treziră dinaintea unui chip cum nu mai văzuseră. Era al unei făpturi asemănătoare unui om uriaş sau, mai degrabă, unui căpcăun, înaltă de vreo trei-patru metri, foarte solidă, cu un cap lunguieţ, fără gât. Greu de spus dacă se îmbrăcase în ceva ca scoarţa cenuşiu-verzuie sau dacă nu era decât un fel de-a se travesti, în orice caz, braţele sale apropiate de trunchi nu erau zbârcite, ci acoperite de o piele netedă şi cafenie. Avea câte şapte degete la labele lui uriaşe. Partea de jos a chipului aceluia lunguieţ se prelungea cu o barbă cenuşie şi stufoasă, aproape ca o încrengătură de ramuri la rădăcină, subţire şi moale la vârf. Pentru moment însă hobbiţii nu văzură mare lucru, în afară de ochi. A spune că ochii aceia adânci erau solemni, iscoditori, ar fi puţin din cale-afară. Erau de-a dreptul sfredelitori, căprui, cu irizaţii verzui. Mai târziu, Pippin avea să se căznească adesea să-şi exprime prima impresie pe care i-o făcuseră. „Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin cu amintiri străvechi şi gânduri prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea că era ceva care creştea în pământ ― adormit ai fi zis, sau ca ceva între vârful rădăcinii şi vârful frunzei, ceva între adâncul pământului şi bolta cerească ― şi care se trezise brusc la viaţă şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o dovedise, ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi.”
― Hmmm! murmură glasul ― un glas profund, izvorât, parcă, dintr-un instrument de suflat. Chiar că-i ciudat. Graba strică treaba, asta zic mereu. Dar, dacă v-aş fi văzut înainte să vă aud glasurile ― apropo, mi-au plăcut că erau mângâioase şi cristaline şi mi-au amintit de ceva nelămurit; aşadar, dacă v-aş fi văzut înainte de-a vă auzi, pur şi simplu, v-aş fi călcat în picioare, crezând că sunteţi orcişori; abia dup’ aia mi-aş fi dat seama de greşeală. Tare mai sunteţi ciudaţi! Doar rădăcină şi rămurică! Tare ciudaţi!
Deşi încă uluit, lui Pippin nu-i mai era frică. Îndărătul ochilor acelora simţi o îndoială curioasă, dar care nu-i producea teamă.
― Nu te supăra, zise el, dar cine eşti? Şi ce eşti?
În ochii bătrâni ai făpturii apăru o scânteie stranie, ca un fel de prudenţă; puţurile adânci dispărură.
― Hmmm! glăsui el. Păi, sunt ent sau, cel puţin, aşa mi se spune. Da, ent este cuvântul. Un ent sunt, cum aţi zice voi, după vorba voastră. Unii îmi spun Fangorn; alţii, Arborebărbos. Aşa, Arbore-bărbos.
― Un ent? zise Merry. Ce-i ăla? Dar tu cum îţi zici? Care e numele tău adevărat?
― Ei, asta-i acum, răspunse Arborebărbos. Asta-i bună! Prea multă grabă. Şi, la urma urmei, eu pun întrebări. Sunteţi în ţara mea. Mă tot întreb ce sunteţi voi. Nu ştiu de unde să vă iau. Se pare că nu vă aflaţi pe listele pe care le-am învăţat când eram tânăr. Dar asta a fost tare, tare demult şi poate c-au făcut liste noi. la să văd! Cum era?
Era o listă tare lungă. Dar, oricum, se pare că nu vă potriviţi niciunde.
― Mereu am fost lăsaţi la o parte de pe listele vechi şi din poveştile de demult, zise Merry. Cu toate acestea, sălăşluim pe pământ de multişor. Suntem hobbiţi.
― Ce-ar fi să facem un vers nou? rosti Pippin.
― Hmmm. Nu-i rău deloc, zise Arborebărbos. Aşa mai merge. Aşadar, locuiţi în vizuini, da? Pare potrivit şi drept. Şi cine vă numeşte hobbiţi totuşi? Nu mi se pare un cuvânt elfesc. Elfii au creat toate cuvintele străvechi; ei au început.
― Nimeni, afară de noi, nu ne zice hobbiţi, zise Pippin.
― Humm, hmmm! Ia staţi un pic. Nu-i nici o grabă. Voi înşivă vă ziceţi hobbiţi? Atunci ar trebui să nu spuneţi aşa, la toată lumea. O să vă daţi în vileag adevăratele nume dacă n-aveţi grijă.
― Nu prea ne frământă o astfel de grijă, rosti Merry. De fapt, eu sunt Brandybuck, Meriadoc Brandybuck, deşi cei mai mulţi îmi zic Merry.
― Iar eu sunt Took, Peregrin Took; dar îndeobşte mi se spune Pippin şi chiar Pip.
― Hmmm, chiar că sunteţi un neam pripit, zise Arborebărbos. Mă simt onorat de mărturisirea voastră. Dar nu e bine să vă daţi drumul aşa, pe loc. Sunt enţi şi enţi; sau, mai bine zis, sunt enţi şi alte lucruri care par enţi, dar nu sunt, ca să zic aşa. Am să vă zic Merry şi Pippin, dacă sunteţi de acord. Frumoase nume. Căci eu n-am să vă spun numele meu. Cel puţin, nu încă.
În ochi îi apăru o sclipire verzuie bizară, înţeleaptă şi mucalită în acelaşi timp.
― Asta pentru că, în primul rând, o să ţină mult: numele meu creşte mereu, iar eu sunt în viaţă de foarte, foarte multă vreme; aşa că numele meu e ca o poveste. Numele adevărate spun povestea lucrurilor cărora le aparţin ele în limba mea, în vechea entă, cum s-ar zice. E o limbă minunată, dar îţi ia multă vreme, căci noi nu spunem nimic pe limba noastră, decât dacă merită osteneala să iroseşti timp de rostire sau de ascultare.
Ei, şi-acum, zise el, şi ochii i se aprinseră la loc, micşorându-se parcă şi aruncând sclipiri ascuţite, ce-i cu voi? Ce amestec aveţi în toate astea? Văd şi-aud (şi miros şi simt) mult din acest… din acest a-lalla-lalla-rumba-kamanda-lind-orburume. Iertaţi-mă, e o parte din numele pe care i-l dau eu trebii respective; nu ştiu cuvântul în celelalte limbi; mă refer la lucrul acesta pe care ne aflăm, unde stau şi privesc în dimineţile frumoase şi mă gândesc la Soare, şi la iarba de dincolo de păduri, şi la cai, şi la nouri, şi la întinderea lumii. Ce se petrece? Ce-are de gând Gandalf? Şi aceşti ― burarum (aici, scoase un zgomot adânc, răsunător, ca o orgă stricată) ― aceşti orci şi tânărul Saruman jos, în Isengard? Îmi plac noutăţile. Dar nu mă luaţi prea repede.
― Se petrec destule, zise Merry; şi chiar dacă vom încerca să-ţi spunem repede, tot o să ne ia mult timp. Dar ai zis să nu ne pripim. Se cuvine, oare, să-ţi spunem aşa repede? Ar fi nepoliticos din partea noastră, dacă te vom întreba ce-ai de gând să faci cu noi şi de partea cui eşti? Şi… dacă l-ai cunoscut pe Gandalf?
― Da, îl cunosc; e singurul vrăjitor căruia-i pasă de copaci, zise Arborebărbos. Voi îl cunoaşteţi?
― Da, zise Pippin trist, l-am cunoscut. Ne-a fost prieten bun şi călăuză.
― Atunci pot să vă răspund şi la celelalte întrebări, zise Arborebărbos. N-am de gând să fac nimic cu voi; nimic, dacă prin „a face ceva cu voi” înţelegeţi altceva, decât să vă las să plecaţi. Am putea face multe împreună. Nu ştiu nimic în legătură cu părţile. Eu îmi văd de drumul meu; şi drumul vostru ar putea merge alături de el, o vreme. Dar îmi vorbiţi de jupânul Gandalf de parcă s-ar fi aflat într-o poveste care-a luat sfârşit.