Rămase o vreme în genunchi, hohotind aplecat, cu mâna lui Boromir încleştată într-a sa. Aşa îl găsiră Legolas şi Gimli. Veniseră dinspre povârnişurile apusene ale colinei, târându-se fără preget printre arbori, ca după vânat. Gimli ţinea o bardă în mână, iar Legolas cuţitul lui cel lung; nu mai avea nici o săgeată. Când ajunseră în poieniţă, încremeniră uluiţi; apoi îşi plecară frunţile o clipă, cu durere, căci pricepură îndată ce se petrecuse.
― Vai mie! zise Legolas, apropiindu-se de Aragorn. Am hăituit şi-am sfârtecat o groază de orci în codru, dar am fi fost mai de folos aici. Am dat fuga de cum am auzit cornul, se pare însă că-i prea târziu. Mă tem că eşti rănit de moarte.
― Boromir s-a prăpădit, zise Aragorn. Eu sunt nevătămat, căci n-am fost aici, cu el. A căzut apărându-i pe hobbiţi, pe când eram departe, pe colină.
― Hobbiţii! strigă Gimli. Păi, unde sunt? Unde e Frodo?
― Nu ştiu, răspunse Aragorn pierit. Până să moară, Boromir mi-a spus că orcii i-au legat; şi bănuia că erau încă în viaţă. L-am trimis să-i urmărească pe Merry şi pe Pippin; dar n-am avut vreme să-l mai întreb dacă Frodo şi Sam erau cu el. Azi toate mi-au mers de-a-ndoaselea. Ce facem acum?
― Întâi să ne-ngrijim de răposat, spuse Legolas. Nu-l putem lăsa să zacă aşa ca o mortăciune, printre orcii ăştia scârboşi.
― S-o facem însă iute, zise Gimli. Nici lui nu i-ar plăcea să zăbovim. Trebuie să luăm urma orcilor, de mai e vreo nădejde că-s vii ostaticii din Frăţie.
― Dar nu ştim dacă Purtătorul Inelului e printre ei sau nu, zise Aragorn. Se cuvine oare să-l părăsim? N-ar trebui să-l căutăm pe el întâi? Ce-alegere cumplită ni se cere!
― Atunci să-ncepem cu ce-i mai degrabă, spuse Legolas. N-avem nici vreme, nici unelte să ne-nhumăm cum se cuvine camaradul şi nici să-i facem un mormânt. Am putea să-i ridicăm o movilă de pietre.
― Ar fi anevoios şi ne-ar lua mult timp, căci bolovanii potriviţi nu-i putem găsi decât pe malul râului, zise Gimli.
― Atunci să-l aşezăm într-o luntre cu tot cu armele sale şi ale vrăjmaşilor răpuşi, zise Aragorn. O să-l trimitem spre cascada Rauros şi-o să-l încredinţăm Anduinului. Râul Gondorului se va-ngriji ca oasele să nu-i fie spurcate de vreo făptură ticăloasă.
Se apucară iute să cerceteze stârvurile orcilor, adunându-le grămadă săbiile, coifurile sparte şi scuturile.
― Ia uitaţi-vă! strigă Aragorn. Am găsit însemnele!
Scoase din mormanul sinistru de arme două cuţite cu lama subţire, încrustate cu auriu şi roşu, iar apoi găsiră şi tecile negre, bătute în nestemate mici, sângerii.
― Astea nu sunt scule orceşti, zise el. Le-au purtat hobbiţii. Fără doar şi poate, orcii i-au dezarmat, dar s-au temut să păstreze cuţitele, ştiind că-i vorba de făuririle copleşite de blesteme ale apusenilor, spre ruinarea Mordorului. Ei, acu’, dacă mai trăiesc, prietenii noştri sunt complet dezarmaţi. Am să iau aceste lucruri, în speranţa deşartă c-o să li le-napoiez.
― Iar eu, spuse Legolas, am să iau toate săgeţile pe care le găsesc, căci tolba mi-e goală.
Scotoci prin grămadă, pe de lături, şi găsi multe întregi şi mai lungi decât cele folosite de orci. Le cercetă îndeaproape. Iar Aragorn se uită la trupurile sfârtecate şi zise:
― Mulţi dintre cei ce zac aici nu-s din Mordor. Unii se trag de la soare-apune, din Munţii Ceţoşi, că doar oi mai şti şi eu câte ceva despre orci şi despre neamul lor. Şi iată şi-alţii ce-mi par cam ciudaţi. Veşmintele lor nu-s, nicidecum, după croiala orcească!
Se referea la patru soldaţi-spiriduşi de statură mai înaltă, oacheşi, cu ochii piezişi, cu picioarele groase şi mâinile mari. Erau înarmaţi cu săbii scurte, late, fără curbura tăişurilor orceşti; şi-aveau arcuri de răchită, de aceeaşi formă şi lungime cu ale oamenilor. Pe scuturile lor, în mijloc, se vedea o ticluire ciudată: o mână mică, albă pe un fundal negru; în partea din faţă a coifurilor lor era încrustată cu un metal alb runa S.
― N-am mai văzut însemnele astea niciodată, zise Aragorn. Ce-or fi vrând să spună?
― S vine de la Sauron, îi răspunse Gimli. Nu-i greu de descifrat.
― Nu, făcu Legolas. Sauron nu foloseşte rune de-ale elfilor.
― Şi nici nu-şi spune numele adevărat; nu permite nici măcar să-i fie scris sau rostit, zise Aragorn. Mai mult, nu foloseşte albul. Orcii care slugăresc în Barad-dur au drept semn Ochiul Roşu.
Rămase o clipă pe gânduri.
― Bănuiesc că S vine de la Saruman, adăugă el într-un târziu. Nu-s semne bune în Isengard, iar Apusul a devenit nesigur. E aşa cum s-a temut Gandalf: într-un fel sau altul, trădătorul Saruman a aflat de călătoria noastră. Se pare că ştie şi de căderea lui Gandalf. Iscoadele din Moria or fi-nşelat vigilenţa celor din Lorien sau or fi ocolit ţinutul acela şi-or fi venit în Isengard pe alte căi. Orcii călătoresc repede. Dar Saruman are mai multe canale prin care primeşte veşti. Ţii minte păsările?
― Până una-alta, n-avem vreme de dezlegat cimilituri, zise Gimli. Hai să-l ducem pe Boromir de-aici.
― Dar după ce terminăm treaba, va trebui să dezlegăm şi cimilituri, dacă-i vorba s-o luăm pe calea cea bună, răspunse Aragorn.
― Poate că nici nu există vreo cale bună, rosti Gimli.
Gnomul îşi luă securea şi începu să taie câteva crengi. Le prinseră cu coarde de arc şi îşi aşternură mantiile peste ele. Pe năsălia aceasta improvizată îşi purtară tovarăşul la mal, împreună cu trofeele sale din ultima bătălie, alese de ei să-l însoţească. Nu era cale lungă, dar nici nu le fu uşor, căci Boromir fusese un bărbat înalt şi puternic.
Aragorn rămase la malul apei, urmărind cu privirea catafalcul, în timp ce Legolas şi Gimli o luară iute înapoi, pe jos, spre Parth Galen. Aveau de mers mai bine de o milă, aşa că trecu ceva vreme până se întoarseră vâslind iute în două bărci de-a lungul malului.
― Ce ciudat! exclamă Legolas. Nu erau decât două bărci trase pe mal. Celelalte au dispărut fără urmă.
― Au trecut orcii pe-acolo? întrebă Aragorn.
― N-am observat nici un semn de-al lor, răspunse Gimli. Oricum, dacă veneau, nu mai rămâneau nici bărcile, nici bagajele. Le-ar fi luat cu ei sau le-ar fi distrus pe toate.
― Am să cercetez pământul când o s-ajungem acolo, zise Aragorn. Şi astfel, îl aşezară pe Boromir în luntrea care avea să-l poarte departe. Gluga cenuşie şi mantia elfească le împăturiră şi i le puseră sub cap. Îi pieptănară pletele lungi, negre şi i le răsfirară pe umeri. La brâu, îi strălucea cingătoarea de aur primită în Lorien. Coiful i-l aşezară alături, iar în poală cornul spart, precum şi plăselele şi resturile săbiei sale rupte; la picioare îi puseră săbiile vrăjmaşilor. Apoi, după ce legară prora de pupa celeilalte bărci, îl traseră la apă. Vâsliră trist de-a lungul malului şi, după ce cotiră în canalul cu unde repezi, trecură de pajiştea înverzită de la Parth Galen. Povârnişurile abrupte ale înălţimilor Toi Brandir luceau: trecuse bine de amiază. Pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, din Rauros se înălţau aburi, licărind tremurător dinaintea lor ― o pulbere de aur. Vuietul şi tunetul cascadei zguduiră văzduhul neclintit. Dezlegară şi împinseră plini de mâhnire luntrea funerară: acolo zăcea Boromir şi se odihnea în pace, lunecând peste sânul undelor călătoare. În vreme ce vâsleau îndărăt, pe el îl luă curentul. Trecu plutind pe lângă ei şi luntrea se depărta până ajunse un punct întunecat în lumina aurie; apoi, brusc, dispăru. Cascada Rauros curgea nestingherită la vale. Râul îl luase pe Boromir, fiul lui Denethor, şi astfel nimeni nu-l mai zări vreodată prin Minas Tirith, contemplând dimineaţa din Turnul Alb. Dar după aceea, multă vreme se vorbi în Gondor despre cum trecuse luntrea elfească peste cascadă şi peste heleşteul înălbit de spumă şi îl purtase în jos, prin Osgiliath şi prin nenumăratele guri ale Anduinului, până la Marea cea Mare, în noapte, sub cerul plin de stele.