― Aşa e, zise Pippin trist. Povestea continuă se pare, dar Gandalf a ieşit din ea.
― Hei, ia staţi puţin! făcu Arborebărbos. Hmm, hmm, ce să zic? Făcu o pauză, uitându-se lung la hobbiţi.
― Hmm, păi, ei bine, nu ştiu ce să zic. Ia staţi puţin.
― Dacă vei avea bunăvoinţa s-asculţi mai multe, rosti Merry, îţi vom spune. Dar o să dureze. N-ai vrea să ne laşi jos? N-am putea să ne aşezăm toţi, la soare, în timp ce-ţi povestim? Oi fi obosit să ne tot ţii aşa.
― Hmm, obosit? Nu, n-am obosit. Nu obosesc aşa uşor. Şi nici nu stau jos. Nu sunt prea, hmm, încovoiabil. Dar Soarele coboară peste… S-o lăsăm baltă… cum ai spus că-i zice?
― Deal? sugeră Pippin.
― Prag? Treaptă? rosti Merry.
Arborebărbos repetă cuvintele gânditor.
― Deal. Da, asta e. Însă este un cuvânt pripit, pentru un lucru care stă aici din vremurile când s-a plămădit această parte a lumii. N-are-a face! S-o lăsăm baltă şi să mergem.
― Unde să mergem? întrebă Merry.
― Acasă la mine sau la una dintre casele mele, răspunse Arborebărbos.
― E departe?
― Nu ştiu. S-ar putea să fie departe. Dar ce dacă?
― Păi, ştii, ne-am pierdut avutul, zise Merry. Nu mai avem decât foarte puţină mâncare.
― Ooo! Hmm! Nu vă faceţi griji, rosti Arborebărbos. Vă pot da o băutură care vă va ţine verzi şi vă va face să creşteţi, pentru multă vreme. Iar dacă vom hotărî să ne despărţim, vă pot duce unde doriţi, în afara tărâmului meu. Hai să mergem!
Ţinându-i gingaş, dar hotărât pe hobbiţi sub câte un braţ, Arborebărbos făcu un prim pas uriaş, apoi încă unul, şi ajunse la marginea pragului. Degetele lui de la picioare, ca nişte rădăcini, zdrobeau pietrele. Apoi coborî grijuliu, treaptă cu treaptă, până ce ajunse jos, în Pădure.
Porni imediat cu paşi mari, cumpăniţi, printre arbori, tot mai adânc în codru, fără să se depărteze de râu, urcând voiniceşte spre povârnişul muntelui. Mare parte dintre copaci păreau adormiţi sau indiferenţi, de parcă trecea o făptură oarecare; dar câţiva tremurară, iar alţii îşi ridicară crengile la apropierea lui. În timp ce mergea, vorbea cu sine, într-o revărsare tumultuoasă de sunete muzicale.
Hobbiţii rămaseră tăcuţi o vreme. Ciudat, se simţeau bine, ocrotiţi; aveau la ce să se gândească şi de ce să se minuneze. În sfârşit, Pippin se încumetă să vorbească iar.
― Dacă eşti bun, Arborebărbos, zise el, aş putea să te întreb ceva? De ce ne-a prevenit Celeborn în legătură cu pădurea ta? Ne-a spus să nu ne lăsăm ispitiţi prin ea.
― Hmm! Aşa a zis? bombăni Arborebărbos. Şi eu v-aş fi spus cam acelaşi lucru, dac-aţi fi luat-o pe partea cealaltă. Nu riscaţi să vă lăsaţi ispitiţi în codrul Laurelindorenan! Aşa-l numeau elfii, dar acum l-au mai scurtat: Lothlorien, aşa-i zic. Poate au dreptate, poate pădurea începe să piară, nu să crească. Ţinutul Văii Aurului Cântător, asta a fost cândva. Acum e Floareavisului. Ah, asta e! Numai că e un loc ciudat şi nu se poate încumeta oricine pe-aici. Mă mir c-aţi ieşit cu bine, dar şi mai mult c-aţi intrat; de mulţi ani nu s-a mai întâmplat una ca asta cu cei străini de meleagurile astea. E un ţinut bizar.
Aşa e. Făpturile vin dintotdeauna aici să jelească. De-aia, să jelească. Laurelindorenan lindelorendor malinornelion ornemahn, îngână el, pentru sine. Bag seama că vin să se prăbuşească aici, departe de lume. Nici ţinutul acesta, nici altul din afara Codrului de Aur nu mai e cum era pe vremea tinereţii lui Celeborn. Totuşi: Taurelilomea-tumbalemorna Tumbaletaurea Lomeanor, iată ce se spunea. S-au mai schimbat lucrurile, dar aceştia sunt încă adevăraţi, pe alocuri.
― Ce vrei să zici? întrebă Pippin. Ce e încă adevărat?
― Arborii şi enţii, zise Arborebărbos. Eu însumi nu înţeleg tot ce se petrece, aşa că n-am cum să-ţi explic ţie. Unii dintre noi mai suntem enţi adevăraţi, destul de sprinteni, în felul nostru, dar mulţi au devenit molatici, încopăcindu-se, cum aţi zice voi, poate. Cei mai mulţi arbori nu sunt decât arbori, bineînţeles; dar unii sunt aţipiţi. Alţii, treji-luminaţi, iar câţiva… cum să zic… păi câţiva devin enţi. Aşa se petrec lucrurile. Când unui arbore i se întâmplă una ca asta, descoperi că unii au inimă rea. N-are nici o legătură cu lemnul lor, nu asta am vrut să spun. Pentru că am cunoscut câteva sălcii bătrâne şi miloase pe malul Scăldătorii Enţilor care s-au prăpădit, vai, demult! Erau destul de scorburoase, se prăbuşeau aproape, dar blânde şi liniştite ca frunza crudă. Apoi, sunt unii arbori, în văile de la poalele munţilor, tari ca piatra, dar răi din cap până-n picioare. Lucrul acesta pare să se cam răspândească. Şi mai demult existau locuri foarte primejdioase în ţinut. Au rămas şi-acum câteva locuri tare întunecate.
― Precum Pădurea Bătrână, din miazănoapte depărtată? întrebă Merry.
― Vai, vai, cam aşa ceva, dar mult mai rău. Nu mă îndoiesc că la miazănoapte zac încă umbre din Marele Întuneric şi că s-au transmis amintiri urâte. Dar pe tărâmul acesta există nişte genuni de unde Bezna nu s-a ridicat niciodată, iar arborii sunt mai bătrâni ca mine. Totuşi facem ce putem. Îi îndepărtăm pe străini şi pe nesăbuiţi; pe lângă asta, ne gătim şi ne călim, dăm învăţătură, ne plimbăm şi plivim. Suntem păzitori de arbori. Puţini au mai rămas dintre noi. Se spune că păstorii încep să semene cu oile şi oile, cu păstorii, dar asta încetul cu încetul; şi nici unii, nici alţii n-o duc prea mult. În cazul arborilor şi-al enţilor, lucrurile sunt mai degrabă săvârşite. Ei îşi petrec secolele împreună. Pentru că enţii sunt mai degrabă ca elfii: mai puţin interesaţi de ei înşişi, decât oamenii, şi mai buni în a pătrunde lucrurile din afara lor. Şi totuşi, enţii se apropie şi de oameni, fiind mai schimbători ca elfii şi mai iuţi în a-şi însuşi culoarea mediului, ca să zic aşa. Sau sunt mai buni şi decât oamenii, şi decât elfii, pentru că sunt statornici şi gândurile lor adastă asupra lucrurilor mai multă vreme.
Parte din neamul meu arată acum exact ca arborii şi au nevoie de ceva măreţ, ca să-i stârnească; şi nu vorbesc decât pe şoptite. Dar o parte din copacii mei au mădularele vioaie şi mulţi ştiu să stea de vorbă cu mine. De bună seamă, elfii sunt cei care au început să-i trezească pe arbori şi să-i înveţe să cuvânteze în limba lor arborească. Şi-au dorit totdeauna să stea la taclale cu tot ce-i înconjoară, vechii elfi. Dar a venit Marele Întuneric, iar ei au trecut Marea sau au fugit în văi depărtate, s-au ascuns şi au ticluit balade despre zilele ce nu se vor mai întoarce niciodată. Niciodată. Vai, vai! De-aici până la Munţii Lune era tot numai pădure, în vremuri de odinioară. Iar ce vedeţi nu era decât Capătul de Răsărit. Ce vremuri senine! A fost un timp când mă puteam plimba şi cânta din zori până-n seară fără să aud ziulica întreagă altceva decât ecoul propriului meu glas, printre colinele sunătoare. Codrul era precum Lothlorien, numai ceva mai des, mai puternic, mai tânăr. Şi cum mai mirosea văzduhul! Îmi petreceam câte o săptămână întreagă doar respirând.
Arborebărbos rămase tăcut. Mergea mai departe cu paşi mari, fără să facă totuşi nici cel mai mic zgomot cu picioarele lui uriaşe. Apoi începu din nou să îngâne, până ajunse să incanteze. Încet-încet, hobbiţii îşi dădură seama că incantaţia le era adresată lor: