Îşi termină cântul şi merse voiniceşte mai departe; nu se auzea nici un sunet în toată pădurea din jur, cât putea cuprinde auzul.
Ziua scăpăta şi asfinţitul se îngemăna cu trunchiurile copacilor. Până la urmă, hobbiţii zăriră ridicându-se nedesluşit dinaintea lor un pământ povârnit şi întunecat: ajunseseră la poalele munţilor şi-al plaiurilor verzi ale înaltului Methedras. Pe costişă, juna Scăldătoare a Enţilor, la izvoare, curgea sărind din răsputeri, alergând din piatră-n piatră, ca să-i întâmpine. La dreapta pârâului se afla o pantă lină, năpădită de iarbă cenuşie acum, în lumina apusului. Nu creşteau arbori pe-acolo, aşa că se vedea cerul; stelele luceau deja pe lacurile dintre nori.
Arborebărbos o luă în sus, pe povârniş, fără să slăbească pasul prea mult.
Deodată, hobbiţii zăriră dinaintea lor o poiană mare. De-o parte şi de alta, se înălţau doi arbori falnici, ca nişte stâlpi vii; dar nu era nici o poartă, afară de ramurile lor care se petreceau îngemănate. Pe măsură ce se apropia bătrânul ent, arborii îşi ridicau crengile şi tot frunzişul începea să foşnească şi să sune. Căci erau arbori cu coroana veşnic verde şi-aveau frunze întunecate şi lucioase, care luceau în bătaia asfinţitului. Dincolo de ei, pe unul dintre povârnişuri, se întindea o suprafaţă netedă şi întinsă, ca duşumeaua unei săli măreţe. Pe ambele părţi se înălţau nişte pereţi la vreo cincizeci de picioare sau chiar mai mult, iar de-a lungul fiecăruia se zărea câte un pâlc de arbori care creşteau şi ei în înălţime, pe măsură ce înaintau în interior.
La capătul depărtat, peretele de stâncă era povârnit, dar la poale fusese săpată o nişă puţin adâncă, cu boltă ― singurul acoperiş al sălii, în afară de ramurile care umbreau la capăt tot pământul, lăsând doar o cărare mai lată pe mijloc. Din izvoarele de deasupra se revărsa un pârâiaş pe suprafaţa abruptă a peretelui, risipindu-se în stropi argintii, ca o perdea fină, dinaintea nişei cu boltă. Apa se aduna iar, într-un bazin de piatră de pe platoul dintre arbori, şi de acolo ţâşnea şi se revărsa pe lângă cărare, ca să se facă una cu Scăldătoarea Enţilor, în călătoria sa prin pădure.
― Hmm! Am ajuns! zise Arborebărbos, rupând lunga lui tăcere. V-am purtat vreo şaptezeci de mii de paşi enţeşti, dar cât înseamnă asta în măsurile din ţinutul vostru, nu ştiu. Oricum, suntem la poalele Ultimului Munte. O parte din numele acestui loc ar putea fi Salaizvoarelor, dacă s-ar tălmăci pe limba voastră. Îmi place. O să stăm aici la noapte.
Îi aşeză pe iarba dintre pâlcurile de arbori, iar ei îl urmară spre marea boltă de la intrare. Hobbiţii observară că, atunci când mergea, entul abia dacă îşi îndoia genunchii, în schimb îşi întindea mult picioarele, ca să facă paşi uriaşi. Îşi aşeza mai întâi degetele mari (căci erau mari, cu adevărat, şi foarte late) înaintea tălpii.
O clipă, Arborebărbos rămase sub ploaia de stropi a izvorului care se revărsa şi inspiră adânc; apoi începu să râdă şi păşi înăuntru. Acolo se afla o masă mare, din piatră, dar nici un scaun. Dincolo de nişă era deja destul de întuneric.
Arborebărbos ridică două vase mari şi le aşeză pe masă. Păreau umplute cu apă; dar când îşi puse mâinile deasupra lor, vasele începură pe dată să strălucească, unul în auriu, celălalt în verde-aprins; amestecul lumină nişa, ca soarele de vară printr-o boltă de frunze fragede. Uitându-se îndărăt, hobbiţii văzură că şi arborii din curte începuseră să sclipească, la început palid, apoi însă din ce în ce mai intens, până când conturul frunzelor deveni luminos şi colorat în verde, în auriu şi în roşu ca arama, iar trunchiurile păreau coloane plămădite din piatră scânteietoare.
― Ei, acu’ putem să stăm iar de vorbă, zise Arborebărbos. Bag seama că vă e sete. Poate sunteţi şi obosiţi. Ia beţi din asta.
Se duse până în fundul nişei şi-atunci văzură acolo mai multe garafe de piatră, cu capace grele. Deasupra, Arborebărbos descoperi una dintre ele şi umplu cu polonicul trei străchini ― una foarte mare, două mai mici ― cu un lichid.
Licoarea era ca apa, avea gustul celei din Scăldătoarea Enţilor, pe care o băuseră la marginea pădurii; totuşi avea o aromă sau o savoare pe care n-o puteau defini: abia de se simţea; era un iz de pădure, adus de departe de adierea răcoroasă a brizei de seară. Simţiră băutura mai întâi în degetele de la picioare; senzaţia urcă încet, încet în fiecare mădular, înviorându-le pe măsură ce pătrundea în ele, până la ultimul firicel de păr. Într-adevăr, hobbiţii simţiră cum începe să le crească părul, să se unduiască şi să se încreţească. Cât despre Arborebărbos, el îşi spălă mai întâi picioarele în găvanul de sub boltă, apoi îşi goli strachina dintr-o sorbire lungă, domoală. Hobbiţii crezură că n-o să mai termine. Într-un târziu, puse strachina iar pe masă.
― Of! suspină el. Hmmm, humm, acum putem sta mai bine de vorbă. Luaţi loc pe jos, eu am să mă-ntind, ca nu cumva licoarea să mi se urce la cap şi s-adorm.
La peretele din dreapta al nişei, era un pat uriaş, cu picioare scurte de vreo douăzeci şi ceva de ţoli, acoperit cu un strat înalt de otavă şi ferigă. Arborebărbos se lăsă încetişor pe el (abia de se îndoi un pic de mijloc), până se întinse tot, cu mâinile sub cap, privind în tavanul unde pâlpâiau lumini, ca un tremur de frunze în soare. Merry şi Pippin se aşezară alături de el, pe perne de iarbă.
― Şi-acum, spuneţi-mi şi voi povestea voastră; dar fără grabă, zise Arborebărbos.
Hobbiţii începură să-i istorisească păţaniile prin care trecuseră de când părăsiseră Hobbitonul. Nu urmară o ordine strictă, căci se întrerupeau mereu unul pe celălalt, iar Arborebărbos îi oprea ades, să se-ntoarcă asupra câte unui punct anterior, sau sărea, punând întrebări, despre tot felul de fapte. Nu pomeniră deloc de Inel şi nici nu-i spuseră de ce plecaseră la drum şi unde se duceau, iar el nu le ceru desluşiri.
Era foarte grijuliu la orice: la Călăreţii Negri, la Elrond şi Vâlceaua Despicată, la Pădurea Bătrână şi la Tom Bombadil, la Minele Moriei şi la Lothlorien şi Galadriel. îi descusu îndelung despre Comitat şi despre pământul acestuia. Ajuns aici, spuse un lucru curios:
― N-aţi întâlnit pe-acolo nici un, hmm, ent, nu-i aşa? Adică nu enţi… Mai bine zis, entsoaţe.
― Entsoaţe? se minună Pippin. Arată la fel ca tine?
― Da, hmmm… păi nu: acum nu-mi prea mai dau seama, zise Arborebărbos pe gânduri. Dar ştiu că ele şi-ar fi dorit să stea în ţara voastră, aşa că mă-ntrebam şi eu.
Arborebărbos era totuşi grijuliu în mod special cu ceea ce ţinea de Gandalf; şi mai ales de faptele lui Saruman. Hobbiţilor le păru tare rău că ştiau prea puţine despre ei: doar o vorbă de-a lui Sam în legătură cu ceea ce spusese Gandalf la Sfat. Dar, în orice caz, erau lămuriţi că Ugluk şi şleahta lui veniseră din Isengard şi că vorbeau de Saruman ca de stăpânul lor.