― Hmmm, humm! făcu Arborebărbos, când, în sfârşit, cu chiu cu vai, ajunseră la bătălia dintre orci şi călăreţii din Rohan. Măi să fie. Astea da, veşti! Nu mi-aţi spus tot, nu, nu, nici pe departe. Dar nu mă îndoiesc că urmaţi vrerea lui Gandalf. Se petrece ceva foarte mare, îmi dau şi eu seama, şi am să aflu despre ce e vorba la timpul potrivit sau la timpul nepotrivit. Pe rădăcina şi tulpina mea, e-o treabă ciudată: răsare din pământ din iarbă verde un neam ce nu-i trecut nicăieri şi, colac peste pupăză, ies la iveală şi cei Nouă Călăreţi Uitaţi pe urmele lor, iar Gandalf îi ia într-o călătorie măreaţă, Galadriel îi adăposteşte în Caras Galadhon, şi orcii îi urmăresc, leghe după leghe, în Ţara Pustietăţii: se pare că i-a cam prins furtuna. Sper să iasă basma curată.
― Dar tu în ce ape te scalzi? îl întrebă Merry.
― Humm, hmmm! Eu nu m-am sinchisit niciodată de Marile Războaie, zise Arborebărbos. Lucrurile astea îi supără mai mult pe elfi şi pe oameni. E treaba vrăjitorilor; pe ei îi zgândăre viitorul. Nu sunt trup şi suflet de partea cuiva, pentru că nimeni nu e trup şi suflet de partea mea, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic: în zilele noastre, nimănui nu-i pasă de păduri aşa cum îmi pasă mie, nici măcar elfilor. Totuşi am o slăbiciune mai mare faţă de elfi, decât faţă de ceilalţi, pentru că ei ne-au vindecat de muţenie cu multă vreme în urmă, şi ăsta a fost un mare dar pe care nu pot să-l uit, deşi de-atunci drumurile noastre s-au despărţit. Şi sunt, bineînţeles, unele lucruri de partea cărora nu sunt deloc; sunt împotriva lor: ăştia… burarum, făcu el iar scârbit, orcii ăştia şi stăpânii lor. Eram foarte neliniştit pe vremea când umbra domnea în Codrul Întunecat, dar, după ce s-a înapoiat în Mordor, m-am ostoit un timp. Mordorul e departe. Dar, se pare, vântul bate spre Răsărit şi s-ar putea ca deznădejdea să pună stăpânire pe codri. Un ent bătrân nu poate face nimic să oprească furtuna: trebuie s-o îndure sau să crape.
Dar mai e Saruman! Saruman e un vecin: n-am cum să-l trec cu vederea. Socot că trebuie să fac ceva. M-am gândit adesea, în ultima vreme, la ce-aş putea face în legătură cu Saruman.
― Cine e Saruman? întrebă Pippin. Ştii ceva despre trecutul lui?
― Saruman e un vrăjitor, răspunse Arborebărbos. Mai mult de-atât nu-ţi pot spune. Nu cunosc istoria vrăjitorilor. Au apărut prima dată după ce-au sosit Marile Corăbii de peste Mare; dar dac-au fost aduşi de corăbii, asta nu mai pot spune. Bănuiesc că Saruman era socotit mare printre ei. Cu câtăva vreme în urmă ― voi aţi zice cu multă vreme în urmă ― s-a potolit cu hoinăreala şi nu s-a mai amestecat în treburile oamenilor şi-ale elfilor; s-a statornicit la Angrenost sau Isengard, cum îi zic oamenii din Rohan. La-nceput, a fost foarte liniştit, dar faima lui a-nceput să crească. Se zice că a fost ales mai-marele Sfatului Alb; ăsta s-a dovedit a nu fi un lucru bun. Mă-ntreb acum dacă nu cumva Saruman clocea şi pe vremea aceea ceva. Dar, în orice caz, nu făcea nici un rău vecinilor săi. Stăteam şi eu de vorbă cu el. Într-o vreme, se plimba mereu prin codrul meu. Era politicos pe-atunci şi-mi cerea voie de fiecare dată
(cel puţin, când mă întâlnea); era mereu gata să m-asculte. I-am spus o mulţime de lucruri pe care nu le-ar fi descoperit singur; dar nu m-a răsplătit la fel. Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată ceva. Şi s-a închis în sine din ce în ce mai mult; chipul lui, aşa cum mi-l amintesc ― nu l-am mai văzut de multă vreme ― a devenit ca o fereastră într-un zid de piatră ― fereastră cu obloanele trase. Cred că acum îmi dau seama ce-are de gând. Unelteşte ca să ajungă o Putere. Are o minte numai metal şi rotiţe; şi nu-i pasă de creşterea lucrurilor, decât dacă-i sunt, pe moment, de folos. Şi-acum e limpede că e un trădător negru la suflet. S-a înhăitat cu neamul dezgustător al orcilor. Brrr, hummm! Mai rău: le-a făcut ceva, ceva primejdios. Căci isengardezii ăştia sunt mai tirani ca oamenii tirani. Lucrul anume al relelor care-au intrat în Marele Întuneric e că nu pot suporta Soarele; dar orcii lui Saruman îl suportă, chiar dacă-l urăsc. Mă întreb ce le-o fi făcut. Or fi oameni pe care i-a dus la pieire, sau a amestecat rasa orcilor cu cea omenească? Ăsta ar fi un rău înfiorător!
Arborebărbos bombăni ceva, de parcă ar fi rostit un blestem enţesc, adânc, subpământean. Apoi vorbi mai departe:
― La o vreme, am început să mă-ntreb cum de-ndrăznesc orcii să treacă pe la mine, prin pădure, aşa, nestingheriţi. Abia într-un târziu mi-am dat seama că Saruman era de vină şi că de mult iscodise toate căile, descoperindu-mi tainele. El şi ticăloşii lui fac tot prăpădul ăsta. Jos, la hotare, doboară arbori ― copaci în toată firea. Pe unii îi taie şi-i lasă aşa, să putrezească ― pagube orceşti; dar pe cei mai mulţi îi seceră şi-i cară, ca să aţâţe focurile din Orthanc. În zilele noastre, se vede mereu un fum care se ridică din Isengard.
Blestemat să fie, cu rădăcini şi crengi cu tot! Mulţi dintre arborii aceia mi-au fost prieteni, făpturi pe care le cunoscusem de când erau nuci şi ghinde; unii aveau glasuri frumoase, care s-au pierdut acum pentru totdeauna. Şi s-au irosit atâtea buturugi şi atâţia rugi de mure din crângurile care răsunau odinioară de cântec! Am fost nepăsător. Am lăsat să-mi scape lucrurile de sub control. Trebuie să pun capăt răului.
Arborebărbos se ridică din pat, drept în picioare, şi izbi cu palma în masă. Bolurile cu lumină tresăriră şi din ele ţâşniră două jeturi înflăcărate. În ochi îi sclipi o scânteie verzuie, iar barba i se zbârli ca o mătură.
― Am să pun capăt răului! izbucni el cu glas tunător. Iar voi o să veniţi cu mine! Poate îmi daţi o mână de ajutor. În felul acesta, vă veţi ajuta şi prietenii; pentru că Saruman trebuie oprit, altfel şi Rohanul şi Gondorul vor fi împrejmuite de vrăjmaşi. Acelaşi drum ne va purta spre Isengard!
― Vom veni cu tine cu dragă inimă, zise Merry. O să facem ce putem.
― Da, zise Pippin. Mi-aş dori să văd Mâna Albă înfrântă. Mi-ar plăcea să fiu acolo, chiar dacă mare lucru n-o să pot face; n-am să-l uit niciodată pe Ugluk şi călătoria alături de el prin Rohan.
― Bun! Bun! făcu Arborebărbos. Dar m-am cam pripit şi mi-am dat drumul la gură. Nu trebuie să fim repeziţi. M-am înfierbântat. Trebuie să gândesc la rece; căci e mult mai simplu să strigi gata! decât să faci ceva.
Porni cu paşi mari spre cărare şi rămase o vreme sub ploaia izvorului. Apoi izbucni în râs şi se scutură, iar stropii de apă care cădeau de pe el sclipeau ca nişte scântei roşii şi verzi. Se întoarse, se întinse iar pe pat şi rămase tăcut.
După câtva timp, hobbiţii îl auziră din nou bombănind. Părea că numără pe degete.
― Fangorn, Finglas, Fladrif, vai, vai, suspină el. Necazul e că am rămas atât de puţini, zise el, întorcându-se spre hobbiţi. Numai trei dintre primii enţi care umblau prin pădure înainte de căderea Marelui Întuneric: eu, Fangorn, şi Finglas, şi Fladrif ― ca să-i numesc pe elfeşte; puteţi să le ziceţi Zulufrunză şi Pielescoarţă, dacă vă place mai mult aşa. Iar dintre noi trei, Zulufrunză şi Pielescoarţă nu prea pot să facă mare lucru în treaba asta. Zulufrunză a-nceput să lâncezească, aproape ca arborii, ca să zic aşa; îi prieşte să stea singur, pe jumătate adormit, toată vara, cu iarba luncilor dimprejur până la genunchi. Acoperit cu păr frunzos.
Mai demult, se scula iarna; dar în ultima vreme moţăie tot timpul şi nici măcar atunci nu mai poate merge mult. Pielescoarţă sălăşluia pe povârnişurile muntelui, la apus de Isengard. Acolo a fost beleaua cea mai mare. L-au rănit orcii şi mulţi dintre ai lui, dimpreună cu turmele sale de arbori, au fost omorâţi şi nimiciţi. A urcat în locuri mai înalte, printre mestecenii pe care îi iubeşte cel mai mult, şi n-o să mai coboare.