Totuşi nu zic că n-am putea să ne alăturăm acelor tineri plăcuţi, dacă aş fi în stare să-i fac să înţeleagă nevoia; dac-aş putea să-i trezesc ― ştiţi, noi nu suntem pripiţi. Ce păcat c-am rămas aşa puţini!
― Cum de v-aţi împuţinat, o dată ce-aţi trăit atâta amar de vreme în ţara asta? întrebă Pippin. Au murit aşa, cu duiumul?
― O, nu, zise Arborebărbos. N-a murit nimeni aşa, de la sine, cum aţi zice voi. Unii s-au ramolit de bătrâneţe, desigur; iar mulţi s-au încopăcit. De-un număr înspăimântător de ani nu mai avem entmlădiţe ― copii, cum ziceţi voi. Ştiţi, ne-am pierdut entsoaţele.
― Vai, ce trist, zise Pippin. Cum de-au murit toate?
― N-au murit! exclamă Arborebărbos. Am zis eu c-au murit? Am zis că le-am pierdut. Le-am pierdut şi nu le mai putem găsi, adăugă el, suspinând. Credeam că ştie toată lumea. Despre enţii care-au pornit în căutarea entsoaţelor lor au cântat şi elfii, şi oamenii, din Codrul Întunecat până-n Gondor. Asta nu se uită aşa uşor.
― Păi, mă tem că aceste cântări n-au trecut munţii, spre apus, până în Comitat, zise Merry. N-ai vrea să ne mai povesteşti sau să ne cânţi?
― Ba da, ba da, zise Arborebărbos, plăcându-i rugămintea. Dar nu pot să vă spun tot, ci doar pe scurt. Şi-apoi, trebuie să sfârşim vorba: mâine avem de strâns sfat şi-i multă treabă de făcut; s-ar putea să pornim într-o călătorie.
E o poveste ciudată şi tristă, continuă el, după o pauză. În tinereţea lumii, pe când codrii erau nesfârşiţi şi sălbatici, enţii şi entsoaţele lor ― şi vreau să vă spun că existau şi entfete: ah! ce drăgălaşe erau Fimbrethil şi Wandlimb, cea cu pasul uşor, pe vremea tinereţilor noastre! ― se plimbau şi-şi vedeau de casă împreună. Dar inimile noastre nu tânjeau în acelaşi feclass="underline" enţii îşi dăruiau iubirea lucrurilor pe care le întâlneau în lume, în vreme ce entsoaţele se gândeau la altceva. Căci enţilor le plăceau copacii măreţi, codrii sălbatici şi povârnişurile colinelor înalte; beau apa pâraielor de munte, şi mâncau doar fructele pe care arborii le lăsau să cadă în calea lor, pe poteci; primeau învăţătură de la elfi şi vorbeau cu copacii. Pe când gândul entsoaţelor zbura mai degrabă la pomişori şi la poienele scăldate în soare de la poalele pădurilor; aveau ochi pentru porumba din hăţişuri, pentru floarea de măr pădureţ şi de cireş sălbatic, primăvara, iar vara pentru ierburile verzi de leac, pentru băltină şi spicul copt al ierbii de pe câmpiile întomnate. Nu-şi doreau să stea de vorbă cu toate acestea, ci doar să le facă să le-asculte şi să li se supună. Entsoaţele le porunceau să crească şi să-şi poarte frunzişul şi fructele după voia lor; căci ele iubeau buna rânduială, belşugul şi pacea (înţelegând prin aceasta că lucrurile trebuiau să rămână acolo unde le aşezaseră ele). Aşa că entsoaţele-şi făceau grădini ca să locuiască în ele. Dar noi, enţii, hoinăream şi nu ne duceam în grădini decât din când în când. Apoi, când s-a iscat Întunericul la Miazănoapte, entsoaţele au trecut Râul cel Mare şi şi-au făcut alte grădini şi şi-au arat alte ogoare şi le-am văzut mai rar. După ce Întunericul a fost nimicit, pământurile entsoaţelor au înflorit mai bogat, iar câmpiile lor erau pline de spice. Mulţi oameni au învăţat meşteşugul de la ele şi le-au slăvit cum nu se poate mai tare; iar noi nu eram pentru ei decât o legendă, o taină din inima pădurii. Cu toate acestea, iată-ne tot aici, pe când grădinile entsoaţelor sunt pustii; oamenii le numesc acum Pământurile Maronii.
Îmi amintesc, era demult, pe vremea războiului dintre Sauron şi Oamenii Mării, cum m-a cuprins dorinţa s-o întâlnesc iar pe Fimbrethil. Tare frumoasă era, aşa cum îmi apăruse la ultima noastră întâlnire, deşi nu prea semăna cu entfetele de altădată. Căci entsoaţele erau cocârjate şi înnegrite de trudă; părul Ie era decolorat de soare, ca grâul copt, şi obrajii, ca merele roşii. Dar ochii le rămăseseră la fel cu ai noştri. Am trecut Anduinul şi-am ajuns la pământurile lor; dar am găsit un pustiu: totul era pârjolit şi scos din rădăcini, căci trecuse războiul pe-acolo. Iar entsoaţele dispăruseră. Mult le-am strigat şi mult le-am căutat; şi i-am întrebat pe toţi cei pe care i-am întâlnit pe ce drum plecaseră entsoaţele. Unii spuneau că nu le văzuseră niciodată, alţii c-au luat-o spre soare-apune; unii că spre soare-răsare, alţii că spre miazăzi. Dar pe unde-am umblat, nu le-am găsit. Mare era jalea noastră! Totuşi, auzeam chemarea pădurii sălbatice, aşa că ne-am întors. Ani la rând după aceea am ieşit când şi când, să le căutăm; am bătut pământul în lung şi-n lat şi le-am strigat pe numele lor frumoase. Dar, pe măsură ce trecea vremea, plecam după ele tot mai rar şi nu ne mai avântam atât de departe. Şi-acum, entsoaţele nu mai sunt pentru noi decât amintire, iar bărbile ne-au crescut şi ne-au albit. Elfii-au ticluit multe cântări despre Căutarea Enţilor şi unele dintre ele-au ajuns şi la urechile oamenilor. Dar noi n-am făcut nici un cânt, mulţumindu-ne să le rostim numele frumoase când ne gândeam la ele. Avem încredinţarea că le vom întâlni în timpuri ce-au să vie şi poate-o să aflăm, cumva, un pământ unde să locuim şi să fim fericiţi împreună. Dar ne e scris că lucrul acesta se va izbândi doar atunci când vom pierde tot ce-avem acum, şi noi, şi ele. Şi s-ar putea ca vremea aceea să nu fie departe. Căci, dacă Sauron cel din vechime a distrus grădinile, astăzi Duşmanul, se pare, e gata să pustiască toate pădurile.
Era un cânt elfesc care povestea despre asta, sau, cel puţin, aşa îl înţeleg eu. Se cânta de-a lungul Râului cel Mare. Băgaţi de seamă, nu era un cânt enţesc, căci atunci ar fi fost foarte lung. Dar îl ştim pe dinafară şi îl îngânăm câteodată. Iată cum sună pe limba voastră: