Arborebărbos îşi termină cântarea.
― Aşa sună, zise el. Bineînţeles, e pe elfeşte ― vesel, cu vorbe pripite, şi-i gata-ntr-o clipită. Nimic de zis, fără cusur. Dar enţii ar putea spune mult mai multe, în ceea ce-i priveşte, de-ar avea ceva mai mult timp. Acum însă am să mă ridic şi-am să trag un pui de somn. Voi unde vreţi să staţi în picioare?
― De obicei, noi ne-ntindem, când ne e somn, zise Merry. E bine-aşa, cum stăm acum.
― I-auzi! Să stai culcat când dormi! se minună Arborebărbos. Mă rog, aşa o fi! Hmm! Hum! Uitasem. Cântarea asta de demult m-a purtat în vremuri de altădată. Am avut simţământul că sunteţi entmlădiţe, chiar aşa. Păi, atunci întindeţi-vă în culcuş. Eu am să stau în ploaie. Noapte bună.
Merry şi Pippin se căţărară în culcuş şi se ghemuiră pe otava moale, amestecată cu ferigă. Era proaspătă, caldă şi mirosea dulce. Lumina scăpătă, iar scânteierea arborilor se stinse; dar îl vedeau pe bătrânul Arborebărbos afară, sub umbrar, stând neclintit, cu braţele ridicate deasupra capului. Stelele sclipitoare străpungeau bolta şi luminau revărsarea de apă care îi şiroia pe degete, pe frunte, şi i se prelingea în mii şi mii de stropi până la picioare. Sub ropotul acela cristalin, pe hobbiţi îi fură somnul.
Se treziră sub razele reci ale soarelui care poleiau ograda imensă şi duşumeaua nişei. Un vânt neînduplecat de la răsărit zdrenţuia norii pe cer. Arborebărbos nu se vedea prin preajmă, dar când cei doi intrară în găvanul de sub boltă să se scalde, îl auziră îngânând şi cântând pe cărarea dintre arbori.
― Oho-hoo! Bună dimineaţa, Merry şi Pippin! tună el, când îi văzu. Aţi dormit, nu glumă. Eu am străbătut deja sute de paşi mari pe ziua de azi. Hai să bem ceva şi să pornim apoi spre Divanul Ent.
Le turnă două străchini pline dintr-o garafă de piatră, alta decât cea de cu seară. Nici licoarea nu mai avea acelaşi gust. Era mai pământesc, mai bogat, adică parcă mai săţios şi mai hrănitor. În vreme ce hobbiţii stăteau pe marginea culcuşului bând şi ciugulind fărâmiţe de prăjiturele elfeşti (mai mult pentru că mâncatul făcea parte dintr-o gustare firească, decât pentru că le-ar fi fost foame), Arborebărbos stătea în picioare şi se uita la cer, cântând încet în enţeşte sau în elfeşte sau în cine ştie ce altă limbă ciudată.
― Şi pe unde vine Divanul ăsta Ent? îşi luă Pippin inima-n dinţi.
― Hă? Divanul Ent? repetă Arborebărbos, răsucindu-se spre ei. Păi, nu e un loc, e o adunare de Enţi care nu prea se mai ţine în zilele noastre. Dar am izbutit să-i conving pe mulţi să vină. O să ne strângem acolo unde obişnuiam şi mai demult s-o facem, adică la Râpa Blestemată, cum îi zic oamenii. E undeva departe, spre miazăzi. Trebuie s-ajungem până-n amiază.
Nu peste mult, porniră la drum. Arborebărbos îi cără pe hobbiţi în braţe, la fel ca-n ziua dinainte. La ieşirea din ogradă, o luă la dreapta, păşi peste pârâu şi porni cu paşi mari spre miazăzi, pe rariştea de la poalele povârnişurilor abrupte. Mai sus, se zăreau pâlcuri de mesteceni şi de scoruşi, iar mai departe pini căţărători, întunecaţi. Curând, Arborebărbos se abătu uşor de la coline şi se afundă în crâng, acolo unde copacii erau mai falnici, mai mari şi mai deşi decât văzuseră vreodată hobbiţii. O clipă, simţiră o gâtuială, la fel ca atunci când se încumetaseră întâi în codrul Fangorn, dar nu pentru multă vreme. Arborebărbos nu vorbea cu ei. Îngâna adânc şi gânditor, dar Merry şi Pippin nu desluşiră nici un cuvânt; suna cam aşa: bum, bum, rumbum, burar, bum, bum, tara bum bum, tara bum, şi tot aşa, schimbând tonul şi ritmul din când în când. Li se părea uneori că aud un răspuns, un zbârnâit sau un tremur sonor ce părea să iasă din pământ sau din crengile de deasupra lor, dacă nu cumva chiar din trunchiurile copacilor; dar Arborebărbos nu se oprea şi nu privea decât înainte.
Merseseră multă vreme ― Pippin se străduise să ţină socoteala „paşilor mari, enţeşti”, dar se lăsase păgubaş cam când era pe la trei mii ― când Arborebărbos o luă mai uşor. Brusc, se opri şi-i lăsă jos pe hobbiţi, apoi îşi duse mâinile îndoite pâlnie la gură şi începu să sufle, ca dintr-un corn, a chemare. Pădurea răsună adânc ― huum, huuum ― ca un ecou. De departe se auzi, din toate direcţiile, acelaşi huum, huuuum de răspuns.
Apoi, Arborebărbos îi cocoţă pe Merry şi pe Pippin pe umeri şi-o luă iar la pas, oprindu-se din loc în loc să-şi trimită chemarea de bucium. De fiecare dată i se răspundea tot mai aproape. Astfel, ajunseră până la urmă la un zid de nepătruns de copaci întunecaţi, cu frunzişul veşnic verde ― copaci cum nu mai văzuseră hobbiţii până atunci; ramurile creşteau direct din rădăcini, împodobite cu frunziş des şi întunecat, ca al ilicelui, şi-aveau o mulţime de crengi ţepene, îndreptate în sus, pline de boboci strălucitori de culoarea măslinei.
Arborebărbos o luă la stânga şi ocoli gardul acela viu uriaş, apoi, din câţiva paşi, ajunse la un tunel strâmt, pe unde se vedea o cărăruie bătătorită care cobora brusc pe un povârniş lung şi abrupt. Hobbiţii văzură cum pătrund într-o vâlcea ca un cerc, aproape ca o strachină, foarte largă şi adâncă, străjuită pe margini de gardul viu cu frunzele veşnic verzi, întunecate. Înăuntru era tot căptuşit cu iarbă şi, în afară de trei mesteceni argintii foarte înalţi şi frumoşi din mijlocul vâlcelei, nu mai era nici un copac. Se mai vedeau două cărări, una dinspre răsărit, cealaltă dinspre apus. Sosiseră deja o mulţime de enţi; iar alţii coborau pe celelalte poteci. Unii veneau în urma lui Arborebărbos. Merry şi Pippin se aşteptau să vadă făpturi asemănătoare prietenului lor, aşa cum un hobbit seamănă cu altul (în orice caz, pentru un ochi străin); dar, spre surprinderea lor, nu era deloc aşa. Enţii erau la fel de feluriţi, precum arborii de arbori, fiecare de un alt soi, fiecare după cum crescuse sau după vârsta pe care o avea, cum s-ar deosebi un copac tânăr de unul bătrân sau un mesteacăn faţă de un fag, de un stejar sau de un brad. Câţiva enţi erau bătrâni, cu barbă, noduroşi, precum arborii voinici din vechime (deşi nici unul nu părea atât de bătrân ca Arborebărbos); mai erau enţi înalţi şi puternici, cu mădularele curate şi pielea întinsă, ca arboretul dintr-o plantaţie; dar nici urmă de tineret enţesc, de lăstari. Pe fundul înverzit al vâlcelei se aflau deja peste douăzeci şi se apropiau încă pe-atâţia.
La început, Pippin şi Merry fură uimiţi mai ales de mulţimea formelor, a culorilor, a înălţimii şi a lungimii braţelor şi picioarelor lor; precum şi de aceea a numărului degetelor de la picioare şi de la mâini (de la trei până la nouă). Câţiva păreau neamuri cu Arborebărbos şi semănau a fag sau a stejar. Dar mai erau şi de alte feluri. Unii semănau cu castanii ― enţi cu pielea cafenie, cu degetele de la mâini răşchirate şi cu picioarele scurte. Alţii aminteau de frasin: înalţi, drepţi, cenuşii, cu multe degete la mâini şi cu picioare lungi. Mai erau unii care semănau cu bradul (cei mai înalţi dintre ei), cu mesteacănul, cu scoruşul şi cu teiul. Dar, când enţii se strânseră cu toţii în jurul lui Arborebărbos, înclinându-şi uşor capetele, murmurând cu glasurile lor molcome şi melodioase, privindu-i lung şi intens pe străinii din faţa lor, hobbiţii îşi dădură seama că erau de acelaşi neam şi aveau aceiaşi ochi cu toţii ― nu la fel de bătrâni şi de adânci ca ai lui Arborebărbos, însă aceeaşi faţă gânditoare, galeşă, dar hotărâtă, precum şi aceeaşi sclipire verzuie.