Îndată ce se strânseră cu toţii într-un cerc larg, în jurul lui , Arborebărbos, începu un sfat ciudat şi de neînţeles. Enţii se porniră să murmure molcom: intrau pe rând în ton, până ajunseră să incanteze cu toţii într-un ritm prelung, când suitor, când coborâtor, când mai tare, când mai încet, în funcţie de locul unde se aflau, ajungând chiar la adevărate tunete. Cu toate că la început nu putea să prindă nici un cuvânt şi nici să înţeleagă ceva ― socoti că era în entă ― lui Pippin îi plăcu foarte mult sunetul acela; dar încet-încet începu să se foiască. După mai multă vreme (şi cântul nu dădea semne că s-ar termina) se trezi întrebându-se dacă or fi reuşit să-şi spună Bună dimineaţa! având în vedere faptul că enta era o limbă care nu se pripea niciodată; iar dacă Arborebărbos avea de gând să mai facă şi apelul, atunci câte zile va dura doar să le incanteze tuturor numele? „Cum s-o fi spunând da şi nu în entă?” se întrebă el în gând, apoi căscă.
Lui Arborebărbos nu-i scăpă acest lucru.
― Hmm, ha, hei! Pippin! făcu el şi toţi ceilalţi enţi se opriră din cântat. Tare mai sunteţi pripiţi! Era să uit! Şi, ai dreptate, e foarte plictisitor să-asculţi o limbă pe care n-o înţelegi. Am să vă las jos. V-am rostit numele în faţa Divanului Ent, v-au privit şi-au văzut că nu sunteţi orci. De asemenea, au încuviinţat să mai fie scris un vers. N-am trecut încă mai departe, dar nu-i o treabă care să dureze mult, pentru un Divan Ent. Tu cu Merry vă puteţi plimba prin vâlcea, dacă vă place. E un puţ cu apă bună, dacă vreţi să vă învioraţi niţel, colea, pe malul de la miazănoapte. Mai avem câte ceva de spus, înainte să înceapă Divanul cu adevărat. O să vin eu la voi, să vă zic cum stau lucrurile.
Îi lăsă jos pe hobbiţi. Înainte să se depărteze, se plecară până Ia pământ. Isprava asta păru să-i veselească foarte mult pe enţi, judecând după murmurul lor şi după sclipirea care li se ivise în priviri; dar îşi văzură iute mai departe de treabă.
Merry şi Pippin urcară pe drumeagul dinspre apus şi se uitară printr-o spărtură din gardul viu. De la buza vâlcelei, porneau povârnişuri împădurite şi dincolo de ele, mai sus de ultimul pâlc de brazi, se înălţa, dalb şi ascuţit, piscul unui munte măreţ. În stânga lor, către miazăzi, văzură pădurea prăvălită în depărtări cenuşii. Acolo, în zare, lucea ceva palid şi verzui, iar Merry socoti c-ar fi o pâlpâire a câmpiilor din Rohan.
― Mă-ntreb unde-o fi Isengardul, zise Pippin.
― Nu prea ştiu unde suntem, zise Merry. Dar piscul acela s-ar putea să fie Methedras, iar dacă-mi amintesc eu bine, inelul isengardez se află într-un fel de furcă, un defileu de la capătul munţilor. Pesemne că undeva dincolo de crestele acelea înalte. Parcă se vede un fum sau o ceaţă acolo, în stânga piscului, ce zici?
― Cum arată Isengardul? întrebă Pippin. Mă-ntreb ce le-ar putea face enţii celor de-acolo.
― Şi eu mă întreb, zise Merry. Cred că Isengardul e ca un rotocol de stânci sau de dealuri, înăuntrul căruia se află un loc întins, iar în mijloc e o insulă sau un stâlp de piatră, numită Orthanc. Acolo are Saruman un turn. În zidul din jur există cel puţin o poartă pe unde trece un pârâu care vine din munţi şi străbate defileul din Rohan. Nu-i văd pe enţi atacând într-un astfel de loc. Însă eu am un simţământ ciudat în ceea ce-i priveşte: într-un fel, nu-mi vine-a crede că sunt aşa de buni şi nici, cum să-ţi spun, aşa înveselitori cum par. Ai zice că sunt molcomi, ciudaţi şi răbdători, aproape trişti; şi totuşi, cred c-ar putea fi stârniţi. Iar dacă s-ar întâmpla una ca asta, eu unul nu mi-aş dori să fiu de partea adversă.
― Da, făcu Pippin. Ştiu la ce te referi. E precum imaginea unei vaci bătrâne care stă şi rumegă agale, faţă de cea a unui taur la atac; iar schimbarea poate avea loc cât ai zice peşte. Mă-ntreb dacă Arborebărbos o să-i poată stârni. Sunt sigur că asta încearcă. Numai că nu le prea arde de-aşa ceva. Ştii bine cum s-a mai pornit şi el aseară, ca apoi s-o lase mai moale.
Hobbiţii se întoarseră. Glasurile enţilor se unduiau la fel, crescător şi descrescător, în conclavul lor. Soarele se înălţase îndeajuns, ca să privească acum peste gardul viu: aurea vârfurile mestecenilor şi îngălbenea cu o lumină rece porţiunea de miazănoapte a vâlcelei. Acolo se zărea o fântâniţă scânteietoare. Cei doi o porniră pe marginea vâlcelei mari, pe sub poalele arborilor cu frunze veşnic verzi ― ce plăcut era să simţi iar răcoarea ierbii la picioare şi să te bucuri de ea, fără grabă ― şi coborâră apoi spre şuvoiul de apă. Băură câte-o duşcă rece, curată şi pătrunzătoare, şi se aşezară pe un bolovan acoperit cu muşchi, să mângâie cu privirea petele lăsate de razele soarelui pe iarbă şi umbrele norilor călători pe deasupra vâlcelei. Enţii continuau să murmure. Părea că se aflau pe un tărâm foarte depărtat şi straniu, dincolo de lume, cu totul altfel de ceea ce văzuseră până atunci. Îi năpădi deodată un dor sfâşietor să-şi vadă şi să-şi audă prietenii, mai ales pe Frodo, pe Sam şi pe Pas Mare.
Într-un târziu, glasurile enţilor încetară; şi, ridicându-şi privirile, hobbiţii îl zăriră pe Arborebărbos venind spre ei, împreună cu unul dintre tovarăşii săi.
― Hram, humm, iată-mă-s, zise el. V-aţi cam plictisit, nu-i aşa? Muriţi de nerăbdare. Dar mă tem că nu-i cazul să fiţi atât de nerăbdători. Am terminat prima parte a întrunirii; însă mai trebuie să explic lucrurile şi celor care locuiesc departe de Isengard, precum şi celor pe la care n-am putut trece înainte de Divanul acesta. De-abia după aceea vom hotărî ce-avem de făcut. Dar să ştiţi că enţii vor lua repede o hotărâre. Mai mult ţin arătarea şi desluşirea pricinilor asupra cărora trebuie să se lămurească. Totuşi de ce să vă mint, mai avem de stat ceva vreme pe-aici; cam două zile, după cât socot. Aşa că v-am adus un tovarăş. Are un sălaş enţesc prin preajmă, îl cheamă Bregalad, pe limba noastră. Zice că s-a hotărât deja, aşa că nu e nevoie să mai vină la Divan. Hmm, hmm, el se apropie cel mai mult de imaginea unui ent pripit, faţă de noi, ceilalţi. Eu zic că o să vă înţelegeţi bine. La revedere. Arborebărbos se întoarse şi plecă.
Bregalad rămase nemişcat un timp, cercetându-i cu grijă pe cei doi hobbiţi; iar ei îl priviră, curioşi să vadă primele semne de „pripeală”. Era înalt şi părea să facă parte dintre enţii mai tineri; avea braţele şi picioarele acoperite cu o piele netedă şi lucioasă, buzele roşcate şi părul cenuşiu-verzui. Se putea apleca şi se legăna ca un arbore mlădios în bătaia vântului.
Într-un târziu, vorbi. Deşi avea un glas adânc, era mai subţire şi mai limpede decât al lui Arborebărbos.
― Ha, hmm, prieteni, ce-ar fi să facem o plimbare? zise el. Mă numesc Bregalad, adică, pe limba voastră, Bârnăzor. Bineînţeles însă că nu-i decât o poreclă. Aşa m-au botezat în clipa în care i-am răspuns da unui ent mai în vârstă, înainte ca el să-şi fi terminat întrebarea. Pe lângă asta, beau repede şi plec, în vreme ce alţii nici n-apucă să-şi umezească bărbile. Haideţi cu mine.
Îşi coborî braţele vânjoase şi le întinse câte un deget lung. Hoinăriră toată ziua împreună, cântând şi veselindu-se, căci Bârnăzor râdea ades. Râdea când dădeau de câte un pârâiaş sau de un izvor: atunci se oprea, îşi bălăcea picioarele şi îşi cufunda capul în apă. Uneori, râdea când auzea un zgomot sau o şoaptă prin copaci. De câte ori întâlneau câte un scoruş, se oprea o clipă cu braţele întinse şi cânta, legănându-se.
La căderea nopţii, îi duse în lăcaşul lui enţesc, care nu era altceva decât un pietroi năpădit de muşchi, aşezat pe o pajişte de sub un mal înverzit. De jur împrejur creşteau scoruşi şi, ca în orice sălaş enţesc, era şi apă ― un pârâu care izvora susurând din mal. Vorbiră o vreme, în timp ce întunericul cuprindea pădurea. Nu departe, se auzeau încă glasurile dinspre Divanul Ent; dar acum păreau mai adânci şi mai neliniştite şi, din când în când, câte unul se desprindea, printr-o idee mai înaltă şi mai vioaie, iar celelalte încetau. Dar Bregalad era alături de ei şi le vorbea şoptit, în propria lor limbă; aflară astfel că aparţinea neamului lui Pielescoarţă şi că ţinutul în care locuiseră fusese pustiit. Lucru care li se păru de ajuns hobbiţilor ca să-şi explice „pripeala” lui, mai ales în materie de orci.