― Erau puzderie de scoruşi la mine acasă, zise Bregalad încetişor şi trist, scoruşi ce prinseseră rădăcini cu mulţi, mulţi ani în urmă, pe când eu eram entmlădiţă, în tihna lumii. Cel mai vechi fusese plantat de enţi, ca să le fie pe plac entsoaţelor; dar ele se uitau zâmbind la arbuşti şi ziceau că ştiu un loc unde cresc flori mai dalbe şi fructe mai coapte. Cu toate acestea, nu-i arbust din neamul Trandafirului care să-mi pară atât de frumos ochilor mei. Iar pomişorii aceia au crescut mereu, până când fiecare a devenit un umbrar verde, şi bobiţele lor roşii, în toamnă, erau un belşug, o mândreţe, o minunăţie. Toate păsările se strângeau acolo. Îmi plac păsările, chiar şi când pălăvrăgesc. Iar scoruşii aveau atâtea de dăruit! Dar păsările s-au făcut urâcioase, la un moment dat, şi lacome; le rupeau ramurile şi le-aruncau fructele, fără să le mănânce. Apoi au venit orcii cu securi şi mi-au tăiat pomişorii din rădăcină. I-am strigat pe numele lor lungi, dar n-au foşnit, nu m-au auzit, nu mi-au răspuns: zăceau acolo, ucişi.
O, Orofarne, Lassemista, Carnimírie!
O, scoruş frumos, în părul tău ce mândră-i dalba floare!
Te-am văzut întrecându-te cu ziua de vară-n splendoare.
Coajă de lumină, frunze diafane, glas de mângâiere şi răcoare;
Cum îţi purtai tu cununa roş-aurie pe creştet, în zare!
O, scoruşule ucis, păru’ tău s-a ofilit, ca cenuşa ţi-i;
Coroana ta s-a-mprăştiat, glasul ţi s-a stins de-a pururea şi-o zi.
O, Orofarne, Lassemista, Carnimírie!
Hobbiţii adormiră în susurul mângâios al cântării lui Bregalad, ce părea să jelească în multe limbi căderea arborilor pe care-i iubise.
Rămaseră cu el şi-a doua zi, dar nu se mai depărtară de „casă”. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecură şezând tăcuţi la adăpostul malului, căci vântul se răcise iar norii coborâseră şi se mohorâseră; razele soarelui abia se zăreau şi, în depărtare, se auzeau glasurile enţilor în Divan urcând şi coborând la fel, când mai tare şi mai puternic, când mai încet şi mai trist, când mai iute, când rar şi solemn, ca o tânguire. Veni şi-a doua noapte, iar enţii îşi continuau conclavul sub norii fugari, sub licărirea stelelor.
Se arătă şi ziua a treia, mohorâtă şi bătută de vânt. La răsăritul soarelui, glasurile enţilor se înălţară zgomotos, apoi se potoliră iar. Târziu dimineaţa, vântul scăzu iar văzduhul se umplu de un simţământ de nădejde. Hobbiţii îl văzură pe Bregalad ascultând cu luare-aminte, cu toate că acolo, jos, în văgăuna casei lui enţeşti, zvonul dinspre Divan abia de se-auzea.
Sosi şi după-amiaza, iar soarele scăpătat către munţii de apus îşi trimitea săgeţile lungi şi aurii printre crăpăturile dintre nori. Deodată îşi dădură seama că era linişte peste tot; întreaga pădure aştepta în tăcere. Bineînţeles, glasurile enţilor încetaseră. Oare ce putea să însemne asta? Bregalad stătea ţeapăn, drept în picioare, privind îndărăt, către Râpa Blestemată.
Atunci se auziră un trosnet şi un strigăt răsunător: ra-huumm-rah! Arborii se înfiorară şi se plecară, de parc-ar fi fost izbiţi de vijelie. O clipă se făcu linişte din nou, apoi începu un marş, ca nişte bătăi solemne de tobă, iar dincolo de bubuielile acelea de trăsnete izvora, la unison, un cânt puternic şi înălţător.
Veneau enţii; cântul lor se înălţa tot mai aproape, tot mai tare:
Bregalad îi înşfacă pe hobbiţi şi ieşi în goană din casă. Nu peste multă vreme, văzură şirul mărşăluind către ei: enţii săltau pe povârnişuri cu paşi mari, apropiindu-se. În frunte se afla Arborebărbos, iar după el veneau vreo cincizeci de ortaci doi câte doi, ţinând pasul şi bătând ritmic din palme. Pe măsură ce se apropiau, li se zăreau licărirea şi fulgerul din priviri.
― Humm, hmmm! Am venit cu tăvălugul, am venit, până la urmă! strigă Arborebărbos, văzându-l pe Bregalad cu hobbiţii. Veniţi şi voi cu Divanul nostru. Gata, am pornit! Am pornit spre Isengard!
― Spre Isengard! strigară enţii.
― Spre Isengard!
Astfel cântau, îndreptându-se spre miazăzi.
Cu ochii strălucind, Bregalad o zbughi în rând, alături de Arborebărbos. Bătrânul ent îşi luă iar hobbiţii şi îi puse pe umeri, şi astfel mărşăluiră făloşi în fruntea armoniei cântătoare, cu inimile tresăltând şi frunţile înălţate. Deşi se aşteptaseră să se întâmple ceva până la urmă, fură uluiţi de schimbarea din firea enţilor. Parcă apele îndelung stăvilite se revărsaseră brusc într-un potop înfricoşător.
― Enţii s-au hotărât destul de repede, până la urmă, nu-i aşa? îndrăzni Pippin să rostească după o vreme, într-o pauză de cântec, când nu se mai auzeau decât tropăitul picioarelor şi bătaia palmelor.
― Repede? zise Arborebărbos. Huumm! Da, într-adevăr. Mai iute decât m-aşteptam. Pe legea mea, nu i-am văzut atât de stârniţi de secole! Nouă, enţilor nu ne place să fim stârniţi; şi nici nu ne-ar putea stârni cineva, dacă nu ne-ar fi limpede că arborii şi vieţile noastre ne sunt în mare primejdie. Una ca asta nu s-a mai întâmplat în Codru de pe vremea războaielor lui Sauron cu Oamenii Mării. „Isprăvile” orcilor ― distrugerea deşănţată a arborilor, fără să aibă măcar pricina c-ar avea nevoie de ei, să aţâţe focurile ― buf-buf― asta ne-a scos din pepeni; şi trădarea unui vecin care s-ar fi cuvenit să ne sară-n ajutor. Vrăjitorii ar trebui să ştie mai bine; de fapt, chiar ştiu mai bine. Nu-i blestem îndeajuns de aspru nici în elfi, nici în entă şi nici în limbile oamenilor pentru o astfel de trădare. Jos Saruman!
― Chiar aveţi de gând să sfărâmaţi porţile Isengardului? întrebă Merry.
― Oho, păi ştii bine c-am putea! Pesemne că îţi dai seama cât suntem de voinici. Ai auzit vreodată de căpcăuni? Sunt foarte puternici. Dar ei nu sunt decât ticluiri de-ale Duşmanului în Marele Întuneric, făcături de enţi, aşa cum orcii erau făcături de elfi. Însă noi suntem mai puternici decât căpcăunii. Suntem făcuţi din oasele pământului. Crăpăm piatra precum rădăcinile arborilor, numai c-o facem mai iute, mult mai iute, dacă ne punem mintea. De n-om fi ciopârţiţi, distruşi de flăcări sau dărâmaţi de ticluiri vrăjitoreşti, o să facem ţăndări Isengardul şi-o să-i prăbuşim zidurile din temelii.