Cele două turnuri

― Dar Saruman va încerca să vă oprească, nu-i aşa?

― Hmm, da, aşa e. N-am uitat de asta. Să ştii că m-am frământat mult. Însă, vedeţi voi, o mulţime dintre enţii de-aici sunt mai tineri cu multe vieţi de arbori ca mine. Acum s-au înflăcărat toţi şi n-au decât un gând: să zdrobească Isengardul. Dar nu peste mult vor începe să cugete din nou; o să se mai domolească puţin, în clipa în care ne vom lua băutura de seară. Mamă, ce sete-o să ne fie! Dar hai acum, cu cântec, înainte! Că drumu-i lung şi-i timp destul să chibzuim. Avem o treabă de făcut.

O vreme, Arborebărbos continuă să mărşăluiască şi să cânte împreună cu ceilalţi. La un moment dat însă glasul i se stinse într-un murmur, apoi nu i se mai auzi deloc. Pippin îi zări fruntea încruntată şi noduroasă. Într-un târziu, Arborebărbos îşi ridică ochii şi hobbitul îi observă privirea tristă ― tristă, dar nu nefericită. Răspândea o lumină, de parcă flăcăruia aceea verzuie se scufundase în puţurile adânci ale gândurilor sale.

― Bineînţeles, se prea poate, prieteni, zise el rar, se prea poate să ne-ndreptăm spre propria pieire. Ultimul marş al enţilor! Dar şi dac-am sta acasă cu mâinile-n sân, mai curând sau mai târziu tot ar da năpasta peste noi. Gândul acesta ne bântuie de mult, de-asta mărşăluim acum. N-am luat o hotărâre pripită. Acum, cel puţin, ultimul marş al enţilor merită o cântare. Of, suspină el, poate o s-ajutăm alte neamuri înainte să ne prăpădim. Totuşi mi-aş fi dorit să văd că se adeveresc cântecele despre entsoaţe. O, cât aş vrea s-o mai văd o dată pe Fimbrethil! Dar, ştiţi, prieteni, cântecele sunt la fel ca pomii ce-şi poartă rodul doar la timpul şi în felul lor; şi, uneori, se usucă înainte de vreme.

Enţii îşi continuară drumul cu paşi mari şi sufletul împăcat. Coborâseră într-o limbă lungă de pământ, care se prăvălea în depărtare, spre miazăzi; acum începură să tot urce către creasta de la apus. Pădurea se rărea şi ajunseră la un pâlc de mesteceni, apoi pe nişte povârnişuri pleşuve, unde nu creşteau decât câţiva pini sfrijiţi. Soarele scăpata dincolo de costişa din faţa lor. Se lăsa înserarea fumurie.

Pippin se uită îndărăt. Crescuse oare numărul enţilor, sau ce s-o fi-ntâmplat? Acolo unde trebuiau să se întindă povârnişurile sterpe pe care le străbătuseră, i se păru că vede dumbrăvi întregi de arbori. Dar de arbori mişcători! Să se fi trezit copacii din Fangorn, iar acum pădurea pornise la război, mărşăluind peste coline? Se frecă la ochi, întrebându-se dacă nu cumva somnul şi umbrele îi jucau feste; dar umbrele acelea cenuşii şi mari se mişcau neostoit înainte. Se auzea un fâşâit, ca şi cum ar fi trecut vântul printre crengi. Enţii se îndreptau spre creastă şi cântul încetă. Se lăsa noaptea şi totul fu învăluit în tăcere: nu se mai auzea nimic, afară de tremurul uşor al pământului sub picioarele enţilor, un fâşâit ― umbra unei şoapte ― ca un vârtej de frunze în cădere. Într-un târziu, ajunseră la pisc şi priviră în jos, în puţul acela întunecat: marea despicătură de la capătul munţilor, Nan Curunir, Valea lui Saruman.

― Noaptea se pogoară peste Isengard, rosti Arborebărbos.

V Călăreţul Alb

― Mi-au îngheţat oasele, zise Gimli, scuturându-şi braţele şi tropăind din picioare.

În sfârşit, se făcuse ziuă. La ivirea zorilor, cei trei ciuguliră şi ei ce putură; apoi, pe măsură ce se lumina, se pregătiră să cerceteze din nou pământul, după niscaiva urme de-ale hobbiţilor.

― Şi nu uitaţi de moşneag! zise Gimli. Tare-aş fi fericit dacă am vedea o urmă de cizmă.

― Şi de ce-ai fi aşa fericit? îl întrebă Legolas.

― Pentru că un moşneag care lasă urme s-ar putea să fie doar ce pare a fi, îi răspunse gnomul.

― Aşa o fi, zise elful; dar nici măcar o cizmă grea n-ar lăsa urme pe-aici, pentru că iarba-i înaltă şi mlădioasă.

― Ăsta nu-i mare lucru pentru un Pribeag, spuse Gimli. Ajunge şi-un fir de iarbă pleoştit, ca Aragorn să-şi dea seama. Dar eu, unul, nu m-aştept să găsească vreo urmă. Ceea ce-am văzut noaptea trecută n-a fost decât o fantomă răuvoitoare de-a lui Saruman. Sunt absolut sigur, chiar şi la lumina zilei. Pesemne că privirile lui ne urmăresc şi-acum din Fangorn.

― Tot ce se poate, zise Aragorn; totuşi nu sunt chiar aşa sigur. Mă gândesc la cai. Ai zis, azi-noapte, că s-or fi speriat. Eu însă nu cred. I-ai auzit, Legolas? Ţi s-a părut cumva că erau înspăimântaţi?

― Nu, zise Legolas. I-am auzit foarte bine. Dacă n-ar fi fost întuneric şi dacă nu eram aşa înfricoşaţi, aş fi zis că păreau cuprinşi, dintr-o dată, de-o mare bucurie. Glăsuiau ca nişte cai care îşi întâlniseră un prieten vechi.

― Aşa mi s-a părut şi mie, zise Aragorn. Dar nu pot dezlega misterul ăsta, decât dacă se-ntorc. Haideţi! Se luminează repede, aşa că-i mai bine întâi să vedem şi-apoi să-ncercăm să dezlegăm mistere. Ar trebui să-ncepem să cercetăm pământul cu atenţie chiar de-aici, de lângă tabăra noastră, apoi s-o luăm pe povârnişurile dinspre pădure. Misiunea noastră este să-i găsim pe hobbiţi, fără legătură cu vizitatorul acela din noapte. Dacă, prin noroc, au reuşit să scape, atunci nu puteau să se ascundă decât între arbori, altfel ar fi fost văzuţi. În cazul în care nu găsim nimic de-aici, până la poalele pădurii, atunci o să mai facem o ultimă cercetare a câmpului de bătălie şi a cenuşii. Dar slabe speranţe. Călăreţii din Rohan şi-au făcut treaba cum se cuvine.

O vreme, cei trei bâjbâiră târându-se pe pământ. Arborele îşi întindea jalnic braţele pe deasupra lor, cu frunzele atârnând neputincioase şi sunând în bătaia vântului rece dinspre răsărit. Încet-încet, Aragorn se depărta. Ajunse la cenuşa focului de pază, aproape de malul râului, după care cercetă pământul înapoi, spre colina unde se dăduse bătălia. Brusc se opri şi se aplecă mult, cufundându-şi aproape obrazul în iarbă. Apoi îi strigă şi pe ceilalţi care veniră în fugă.

― Uite, în sfârşit, ceva nou! exclamă Aragorn.

Luă de jos o frunză ruptă şi le-o arătă. Era mare, lividă, cu o nuanţă aurie, care totuşi începuse să ruginească.

― Iată o frunză de mallorn din Lorien; şi se văd nişte firimituri şi pe ea şi-n iarbă. Ia uitaţi-vă! Nişte căpătâie de sfoară!

― Şi iată şi cuţitul cu care au fost tăiate, zise Gimli.

Se ciuci şi scoase dintr-un smoc de iarbă călcat de o talpă grea o lamă scurtă şi crestată. Plăselele se aflau tot pe-acolo.

― E o sculă orcească, zise el, ridicând-o vioi şi uitându-se scârbit la mânerul sculptat în forma unui cap hâd, cu ochi saşii şi gură pofticioasă.

― Na, că asta-i cimilitura cea mai grea din câte ne-au fost date! exclamă Legolas. Un ostatic legat care scapă atât de orci, cât şi de călăreţii din jurul lor! Apoi se opreşte tot la loc deschis şi-şi taie legăturile cu un cuţit orcesc. Cum oare şi de ce? Căci, dacă avea picioarele legate, cum a putut să meargă? Iar dacă avea braţele legate, cum de s-a putut folosi de cuţit? Şi dacă n-avea nici mâinile, nici picioarele legate, de ce-a mai tăiat sfoara? Colac peste pupăză, mulţumit de tot ce făcuse până atunci, s-a aşezat şi şi-a mâncat liniştit merindele! Chiar şi fără frunza aceea de mallorn, tot poţi să-ţi dai seama că-i vorba de-un hobbit. După care pesemne că şi-a preschimbat braţele în aripi şi şi-a luat zborul cântând prin copaci. Floare la ureche să-l găsim. Numai să ne crească şi nouă aripi.

― Cam multe vrăjitorii pe-aici, zise Gimli. Moşneagul ăla ce voia? Ce-ai de zis, Aragorn, despre tălmăcirea lui Legolas? Ne-ai mai putea lămuri cu ceva?

― Poate, cine ştie? zise Aragorn, zâmbind. Mai sunt şi alte semne pe-aici, sub ochii noştri, şi nu v-aţi aplecat asupra-le. Sunt de acord că ostaticul era hobbit şi a avut fie mâinile, fie picioarele libere, înainte să ajungă în locul ăsta. Socot că-i vorba de mâini, pentru că, în felul ăsta, cimilitura se limpezeşte puţin, dar şi pentru că, aşa cum citesc eu semnele, până aici hobbitul a fost cărat de un orc. La doi paşi, s-a vărsat sânge ― sânge de orc. De jur împrejur se văd urme adânci de potcoave şi semne cum că a fost târât un corp greu. Orcul a fost ucis de călăreţi şi mai târziu stârvul i-a fost aruncat în foc. Dar hobbitul n-a fost văzut, nu se afla „la loc deschis”, căci era noapte, iar el mai avea încă mantia elfească. Era vlăguit şi înfometat, aşa că nu-i de mirare că şi-a tăiat legăturile cu cuţitul vrăjmaşului său doborât, apoi s-a odihnit şi-a mâncat puţin, înainte să se târască mai departe. Dar bine c-a avut ceva lembas prin buzunare, chiar dacă a fugit fără raniţe; pesemne că aşa ar fi procedat orice hobbit. Vorbesc eu de un singur hobbit, dar socot şi trag nădejde că atât Merry, cât şi Pippin erau împreună. Totuşi acest gând al meu nu e deloc lămurit.