― Şi de ce presupui că unul dintre cei doi prieteni a avut mâinile libere? întrebă Gimli.
― Nu ştiu cum s-a întâmplat, răspunse Aragorn. Şi nici de ce-i căra orcul acela. În orice caz, nu ca să-i ajute să scape, de-asta putem fi siguri. Ba mai mult, cred că încep să înţeleg un lucru care m-a frământat încă de la început. De ce, după pieirea lui Boromir, orcii s-au mulţumit să-i captureze pe Merry şi pe Pippin?
Nu s-au apucat nici să ne caute pe noi, ceilalţi, nici să ne atace tabăra, ci s-au îndreptat cu toată viteza spre Isengard. Or fi crezut c-au pus mâna pe Purtătorul Inelului şi pe tovarăşul lui credincios? Nu cred. Stăpânii lor nu s-ar fi încumetat să le dea orcilor o asemenea poruncă făţişă; chiar dacă aceştia mai ştiau şi ei câte ceva, n-ar fi vorbit aşa, pe faţă, despre Inel, căci orcii nu sunt slujitori de nădejde. Cred însă că li s-a poruncit să-i captureze vii pe hobbiţi, cu orice preţ. Cineva a încercat să fugă cu ostaticii, înainte de bătălie. O trădare, pare-se lucru absolut obişnuit la neamul ăsta. Vreun orc îndrăzneţ şi solid s-o fi încumetat să pună singur mâna pe răsplată, spre propria-i pieire. Iată, eu aşa gândesc. Or fi născociri, dar ne putem bizui pe ceva: cel puţin unul dintre prietenii noştri a scăpat. E de datoria noastră să-l găsim şi să-l ajutăm, înainte de-a ne întoarce în Rohan. Nu trebuie să ne-nspăimânte Fangornul, o dată ce nevoia i-a condus şi lui paşii prin beznă.
― Nu ştiu ce mă-nspăimântă mai mult: Fangornul sau gândul că trebuie să refac, pe jos, drumul acela lung prin Rohan, zise Gimli.
― Atunci, hai să mergem în pădure, spuse Aragorn.
Nu trecu multă vreme, şi Aragorn dădu peste noi semne. La un moment dat, găsi urme de paşi lângă malul Scăldătorii Enţilor; erau, într-adevăr, de hobbiţi, dar prea şterse ca să afle ceva în plus. Apoi găsiră iar nişte urme, la umbra unui arbore măreţ, chiar la marginea pădurii. Pământul însă era sterp şi uscat, aşa că nici acestea nu le dezvăluiră mare lucru.
― Cel puţin un hobbit a stat o vreme aici şi-a privit îndărăt; apoi s-a-ntors în pădure, rosti Aragorn.
― Atunci trebuie s-o pornim şi noi într-acolo, zise Gimli. Dar nu-mi place deloc cum arată acest Fangorn; şi-am fost preveniţi. Mi-ar fi mai drag să mă duc să-i caut oriunde în altă parte.
― Nu cred că pădurea are simţăminte rele, orice s-ar spune, zise Legolas, care stătea sub streaşina copacilor, aplecat, de parcă ar fi tras cu urechea, scrutând umbrele cu ochii larg deschişi. Nu, codrul nu e rău; mai bine zis, răul e altundeva, departe. Nu prind decât ecouri slabe din locurile înnegurate în care cresc arbori cu inima întunecată. Răutatea nu-i aproape de noi; dar prevederea şi mânia, da.
― Păi, n-ar avea nici un motiv să se mânie pe mine, zise Gimli. Doar nu i-am făcut nici un rău.
― Atunci, e foarte bine, spuse Legolas. Dar de suferit, a suferit. Se întâmplă sau e pe cale să se întâmple ceva acolo, înăuntru. Nu simţi încordarea? îmi îngreuiază suflarea.
― Simt că aerul e înecăcios, zise gnomul. Codrul acesta e mai răsfirat decât Codrul Întunecat, dar e mucegăit şi lălâu.
― E bătrân, foarte bătrân, spuse elful. Atât de bătrân, încât aproape că mă simt iar tânăr, aşa cum nu m-am mai simţit de pe vremea când hoinăream în copilărie cu voi. Bătrân şi plin de amintiri. Cred că m-aş fi simţit fericit aici, dacă aş fi venit în vreme de pace.
― Nici nu mă-ndoiesc, pufni Gimli. Doar eşti un elf pădurean, cu toate că elfii, de orice soi ar fi, sunt un neam ciudat. Şi totuşi, mă simt la adăpost cu tine. Unde eşti, acolo voi fi şi eu. Dar să-ţi ţii arcul mereu la îndemână, căci şi eu am securea la brâu, gata de luptă. Şi asta nu ca s-o asmut împotriva arborilor, adăugă el repede, trăgând cu ochiul spre copacul sub care stăteau. Nu vreau să-l întâlnesc nepregătit pe moşneagul acela, fără să am ceva la îndemână, asta-i tot. Hai să mergem.
Acestea fiind zise, cei trei vânători se avântară în pădurea lui Fangorn. Legolas şi Gimli se lăsară călăuziţi de Aragorn. Acesta nu prea avea mare lucru de observat. Pământul era uscat şi acoperit cu un strat gros de frunze; dar, bănuind că fugarii se ţinuseră de firul apei, se întorcea mereu pe malul pârâului. Aşa ajunseră la locul unde Merry şi Pippin băuseră şi îşi scăldaseră picioarele. Fu limpede pentru toată lumea că erau urmele a doi hobbiţi, unele mai mici, altele mai mari.
― Iată o veste bună, zise Aragorn. Însă urmele sunt de-acum două zile. Şi, se pare, de-aici hobbiţii s-au îndepărtat de pârâu.
― Şi-atunci, ce-o să facem? întrebă Gimli. Doar n-o să-i urmărim prin toate hăţişurile din Fangorn. Nu prea avem merinde. Dacă nu-i găsim mai repede, n-o să le mai fim cu nimic de folos. Poate doar să stăm alături de ei şi să le arătăm prietenie murind de foame împreună.
― Dacă e singurul lucru care ne-a rămas, atunci trebuie să-I facem şi pe-ăsta, zise Aragorn. Hai să mergem mai departe.
Ajunseră până la urmă la capătul abrupt şi prăpăstios al Colinei lui Arborebărbos şi îşi înălţară privirile spre peretele de stâncă, pe scările cioplite grosolan care duceau spre pragul înalt. Razele soarelui se căzneau să străpungă norii fugari, aşa că pădurea nu mai era chiar atât de mohorâtă şi de înspăimântătoare.
― Hai să urcăm, să privim în jurul nostru, zise Legolas. Greutatea în respiraţie nu mi-a trecut. Mi-ar plăcea să trag, măcar o clipă, aer curat în piept.
Cei trei urcară. Aragorn venea în urmă, mişcându-se încet, căci urmărea atent cu privirea treptele si terasele.
― Sunt aproape sigur că hobbiţii au ajuns pân-aici, zise el. Dar mai sunt şi alte urme, unele foarte ciudate, pe care nu le înţeleg. Mă-ntreb dacă vom putea vedea ceva care să ne ajute să aflăm pe unde au pornit-o.
Se ridică şi privi în jur, dar nu văzu nimic important. Pragul dădea spre miazăzi şi spre răsărit; dar numai spre soare-răsare avea câmp deschis. Acolo zări creştetele arborilor coborând rânduri-rânduri către câmpia de unde veniseră ei.
― Mult am mai mers, zise Legolas. Am fi putut ajunge cu toţii vii şi nevătămaţi aici, dacă am fi părăsit Râul cel Mare a doua sau a treia zi şi-am fi luat-o spre soare-apune. De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi.
― Dar nu chibzuiserăm să ajungem în Fangorn, remarcă Gimli.
― Şi, cu toate acestea, iată-ne aici; şi bine prinşi în plasă, zise Legolas. Ia uitaţi-vă.
― Unde? întrebă Gimli.
― Acolo, prin arbori.
― Unde? Eu n-am ochi elfeşti.
― Sss! Vorbeşte mai încet. Uitaţi-vă, zise Legolas, arătând cu degetul. Acolo jos, în pădure, chiar în locul de unde venim. El e. Nu-l vezi cum trece de la un arbore la altul?