― Ba da, ba da! Acum îl văd, şuieră Gimli. Uită-te, Aragorn. Nu v-am spus eu vouă? Uite-l pe moşneag. Tot numai trenţe rufoase, de-aia nu l-am văzut la-nceput.
Aragorn se uită şi reuşi să distingă o siluetă cocârjată care se mişca agale. Nu era prea departe. Părea un cerşetor bătrân care mergea anevoie, sprijinit într-un toiag noduros. Avea capul plecat şi nu se uita spre ei. Pe alte meleaguri, l-ar fi salutat cu vorbe blânde; dar acum rămaseră tăcuţi, cu o nădejde ciudată în suflet; simţeau apropierea unei forţe tainice sau a unei primejdii.
Câteva momente, Gimli se uită cu ochii măriţi la silueta care se apropia. Apoi fără să fie în stare să se mai abţină, izbucni:
― Arcul, Legolas! Încordează-ţi arcul! Pregăteşte-te! E Saruman! Să nu-l laşi să rostească ceva, c-o să ne vrăjească! Să tragi înainte!
Legolas îşi luă arcul şi şi-l încordă încet, de parcă l-ar fi oprit ceva. În mână îi atârna o săgeată pe care nu se grăbi s-o ridice. Aragorn stătea neclintit, cu chipul atent şi încordat.
― Ce-aştepţi? Ce-i cu tine? şopti Gimli şuierător.
― Legolas are dreptate, rosti Aragorn liniştit. N-avem cum să tragem asupra unui bătrân aşa, pe nepusă masă şi fără să fim provocaţi, oricâte spaime sau îndoieli avem. Om trăi şi-om vedea.
În clipa aceea, moşneagul grăbi pasul şi ajunse degrabă la poalele peretelui de stâncă. Apoi privi în sus. Nu se auzea nici un zgomot. Nu-i vedeau chipul, căci era acoperit cu o glugă peste care avea o pălărie cu boruri largi, aşa că toate trăsăturile sale erau umbrite, afară de vârful nasului şi-al bărbii colilii. Cu toate acestea, lui Aragorn i se păru că-i zăreşte strălucirea ascuţită a ochilor, pe sub umbra sprâncenelor acoperite.
Într-un târziu, moşneagul rupse tăcerea.
― Ziua bună, prieteni, rosti el blând. Vreau să stăm de vorbă. Coborâţi voi sau urc eu?
Fără să mai aştepte răspunsul, începu să urce treptele.
― Acum! strigă Gimli. Opreşte-l, Legolas!
― Oare nu v-am spus că vreau să stau de vorbă cu voi? întrebă moşneagul. Lasă arcul, jupâne elf.
Legolas scăpă arcul şi săgeata din mâini şi rămase cu braţele atârnând neputincioase.
― Şi dumneata, jupâne gnom, rogu-te, lasă securea pân-oi ajunge sus. Nu vei avea nevoie de aşa ceva.
Gimli vru să facă un pas, apoi rămase stană de piatră, cu ochii holbaţi, în vreme ce moşneagul sărea din treaptă-n treaptă, sprinten, ca o capră. Părea că-l părăsise toată neputinţa. Pe măsură ce urca spre prag, apăru o sclipire, prea scurtă ca să fie sigură, o fulgerare de alb, ca şi cum i s-ar fi dezvăluit, o clipă, nişte straie ascunse pe sub zdrenţe. Gimli inspiră adânc, şuierător, în liniştea care-i înconjura.
― Ziua bună vă zic din nou, rosti moşneagul, apropiindu-se de ei.
Când ajunse la doi paşi, se opri sprijinit în toiag, cu fruntea semeţită, privindu-i pe sub glugă.
― Ce vânt v-aduce pe-aceste meleaguri? Un elf, un om si-un gnom, toţi în veşminte elfeşti. Neîndoios că-n spatele acestei situaţii e-o poveste la care e bine să-ţi pleci urechea. Nu te-ntâlneşti adesea pe-aici cu-aşa ceva.
― Vorbeşti ca şi cum ai cunoaşte bine Fangornul, rosti Aragorn. Aşa să fie?
― N-aş zice că-l cunosc bine, îi răspunse moşneagul. Asta ar însemna o învăţătură pentru mai multe vieţi. Dar vin din când în când pe-aici.
― Ne-ai putea spune, mai întâi, numele şi-apoi ce voieşti de la noi? zise Aragorn. Dimineaţa trece iute, iar noi avem o misie de împlinit.
― Ceea ce vreau eu de la voi, ştiţi deja: aş vrea să ştiu ce vânt v-aduce pe-aici şi ce poveste-mi puteţi spune. Cât despre nume…
Se întrerupse, râzând îndelung şi blând. Pe Aragorn îl trecu un fior rece pe şira spinării. Şi totuşi, nu simţea nici teamă, nici groază. Era ceva, mai degrabă ca o rafală tăioasă de vânt sau ca o ploaie rece care trezeşte un somnoros neliniştit.
― Numele meu, zise iar moşneagul. Încă nu v-aţi dat seama? Cred că l-aţi mai auzit. Da, sigur l-aţi auzit. Acum, hai, spuneţi-mi povestea voastră.
Cei trei tovarăşi stăteau neclintiţi, fără să scoată o vorbă.
― Sunt îndoieli dacă-i bine sau rău să povestiţi cuiva despre misia aceasta, zise moşneagul. Din fericire, mai ştiu şi eu câte ceva. Căutaţi urmele a doi hobbiţi, mi se pare. Da, da, hobbiţi. Nu vă uitaţi aşa la mine, de parcă n-aţi mai fi auzit până acum de numele ăsta. Îl ştiţi prea bine, aşa cum îl ştiu şi eu. Ei bine, au urcat aici alaltăieri şi s-au întâlnit cu cineva la care nici nu s-ar fi aşteptat. Asta vă mai linişteşte? Vreţi să ştiţi unde-au fost duşi, nu-i aşa? Ei, poate vă dau unele veşti. Dar de ce staţi în picioare? Misia voastră nu mai e aşa grabnică pe cât vă închipuiaţi. Hai să ne aşezăm, să fim mai în largul nostru.
Moşneagul se întoarse şi porni spre o grămadă de pietre surpate la poalele unei stânci. De îndată, ca şi cum s-ar fi risipit o vrajă, cei trei se destinseră şi începură să se foiască. Mâna lui Gimli se îndreptă imediat spre secure. Aragorn îşi trase sabia. Legolas se aplecă să-şi ia arcul de jos.
Moşneagul nu-i băgă în seamă. Se lăsă pe o lespede. Atunci, mantia cenuşie se dădu la o parte, iar ei văzură limpede că era îmbrăcat pe dedesubt cu totul şi cu totul în alb.
― Saruman! strigă Gimli, repezindu-se la el cu securea în mână. Vorbeşte! Unde ne-ai ascuns prietenii? Şi ce-ai făcut cu ei? Vorbeşte, că altfel îţi găuresc pălăria de n-o s-o mai poţi purta, oricât ai fi tu de vrăjitor!
Moşneagul însă fu mai iute ca el. Sări în picioare iar apoi pe un bolovan mare. Rămase acolo drept şi se făcu brusc foarte înalt, dominându-i. Gluga şi zdrenţele fumurii zburară. Veşmântul alb îi strălucea. Îşi ridică toiagul şi lui Gimli îi sări securea din mâna încleştată, izbindu-se cu zgomot de pământ. Sabia lui Aragorn încremeni şi brusc luă foc. Legolas scoase un urlet şi trase o săgeată în sus care dispăru într-o pălălaie.
― Mithrandir! strigă el. Mithrandir!
― Ziua bună, vă zic iar, Legolas, rosti bătrânul.
Se uitară toţi trei la el. În bătaia soarelui, părul lui era alb ca zăpada şi imaculat veşmântul; sub sprâncenele stufoase, ochii îi străluceau, pătrunzători ca razele soarelui; avea puterea în mâinile lui. Îi cuprinse o uluială amestecată cu teamă şi cu bucurie şi nu mai putură scoate nici o vorbă.
Într-un târziu, Aragorn începu să se foiască.
― Gandalf! exclamă el. Ne sari în ajutor, acum, că nu mai aveam nici o nădejde. Ce orb am fost! Gandalf!
Gimli nu rosti nici un cuvânt. Se lăsă în genunchi, acoperindu-şi ochii.
― Gandalf, repetă moşneagul, de parcă ar fi căutat un cuvânt dispărut printre amintiri străvechi. Da, ăsta era numele meu: Gandalf.
Coborî de pe bolovan, îşi luă mantia cenuşie de jos şi se înfăşură în ea. Părea că soarele strălucitor se ascunsese iar după un nor.
― Da, îmi puteţi zice din nou Gandalf, rosti el, cu glasul vechii lor călăuze prietene. Ridică-te, Gimli. Nu te condamn, căci nu mi-ai făcut nici un rău. Pentru că, dragii mei, nici una dintre armele voastre nu m-ar putea răni. Fiţi veseli. Suntem iar împreună, în plin avânt. Vine furtună mare, dar acum ne surâde şi nouă norocul.
Îşi lăsă palma pe creştetul lui Gimli. Gnomul îşi ridică privirile şi râse.
― Gandalf, rosti el. Dar de ce eşti îmbrăcat aşa, în alb?
― Da, acum sunt îmbrăcat în alb, zise Gandalf. Aveţi dreptate, sunt Saruman, aşa ar crede oricine. Saruman, aşa cum ar fi trebuit el să fie. Dar să lăsăm asta. Povestiţi-mi despre voi. Am trecut prin foc şi ape adânci de când ne-am despărţit. Am uitat multe din ceea ce credeam că ştiu şi-am învăţat multe altele, pe care le credeam uitate. Văd tot felul de lucruri depărtate, dar nu şi pe cele de lângă mine. Povestiţi-mi despre voi.