Cele două turnuri

Cei trei rămaseră o vreme tăcuţi, uitându-se lung în urma lui. Apoi Aragorn vorbi:

― Îl vor căuta cu privirea din Turnul Alb, dar el nu se va mai întoarce nici de pe mare, nici din munţi.

Şi începu atunci să cânte încetişor:

Prin Rohan, peste mlaştini şi câmpii cu iarba-naltă
Vine Vântul de Apus, printre ziduri îmi tresaltă.
„Ce solii mi-aduci din vest, pe seară, tu, neobosite vânt?
L-ai zărit pe Boromir, voinicul, pe lună, sub al stelelor veşmânt?”
„L-am văzut pribegind peste şapte izvoare, peste ape mari, cenuşii;
L-am văzut păşind pe tărâmuri deşarte, până s-a dus pe pustii
în umbrele de miazănoapte. Apoi, nu mai ştiu.
Să fi auzit vântul de-apus cornul de os al lui Denethor fiu?”
„O, Boromir! Am privit de pe ziduri, departe, spre miazănoapte,
Dar nu te-ai arătat de pe tărâmul deşert de care oamenii n-au parte.”

Apoi cântă Legolas:

Vântul de Miazăzi dinspre mare, de pe dune şi steiuri zboară,
Purtând vaietul pescăruşilor, apoi la poartă cu geamăt coboară.
„Ce veşti din miazăzi mi-aduci pe-nserat, tu, vânt de suspin?
Unde-i voinicul Boromir? Zăboveşte prea mult şi mă umple de chin.”
„Nu mă-ntreba unde îi e lăcaşul ― puzderie de oseminte acolo au lăsat,
Pe ţărmuri albe, pe ţărmuri negre, sub cerul de furtună frământat;
Atâţia au străbătut Anduinul s-ajungă la tremurătoarea mare.
Întreabă-l pe Vântul de Miazănoapte cel ce-mi trimite veşti sub soare.”
„O, Boromir! Îndărătul porţii drumul către mare o ia spre miazăzi,
Dar tu nu te-ai întors cu ţipătul pescăruşilor din gurile mării pustii.”

După aceea, Aragorn cântă iar:

Vântul de Miazănoapte colindă dinspre Poarta Regilor, peste urlătoare,
Şi cornul lui răsună prin turn curat, ca o răcoare.
„Ce veşti mi-aduci acum din miazănoapte, o, tu, prea aprig vânt?
Ce veşti de la Boromir Viteazu’? Căci dus e de demult.”
„I-am auzit strigarea mai jos de Amon Hen.
Acolo atâţi potrivnici a-nfruntat!
Scutul despicat şi sabia lui frântă pe ape i le-au dat.
Şi spre odihnă blândă capul mândru, chipul tandru şi mădularele i-au pus.
Iar Rauros, cascada aurie Rauros, la sânul ei l-a dus.”
„O, Boromir! Turnul Străjii spre miazănoapte va privi
Spre Rauros, cascada aurie Rauros, de-a pururea şi-o zi.”

Cu acestea, sfârşiră. Apoi întoarseră barca şi porniră cât puteau de iute contra curentului, îndărăt, la Parth Galen.

― Mi-ai lăsat mie Vântul de Răsărit, rosti Gimli, dar n-am să scot o vorbă despre el.

― Aşa se şi cuvine, zise Aragorn. Cei din Minas Tirith sunt răbdători cu Vântul de Răsărit, dar nu-i cer veşti. Acum că Boromir şi-a găsit calea, trebuie să ne-o aflăm şi noi degrab’ pe-a noastră.

Aruncă o privire iute, dar scrutătoare, asupra pajiştii înverzite, plecându-se mereu la pământ.

― Picior de orc n-a călcat pe-aici, spuse el. Altminteri, nimic nu e sigur. Toate urmele noastre dus-întors se văd clar. Nu-mi dau seama dacă a revenit vreun hobbit de când îl căutăm pe Frodo.

Se duse iar la mal aproape de locul unde firicelul de apă se vărsa în râu.

― Aici sunt câteva urme clare, zise el. Un hobbit s-a tot vânturat în apă şi-napoi, dar nu-mi dau seama când.

― Şi cum crezi tu atunci că s-ar dezlega cimilitura asta? îl întrebă Gimli.

Aragorn nu răspunse pe dată, ci se întoarse în tabăra lor, să se uite la bagaje.

― Lipsesc două raniţe, zise el, şi una dintre ele e sigur a lui Sam: era destul de grea. Acesta-i, prin urmare, răspunsuclass="underline" Frodo a plecat cu barca, împreună cu slujitorul său. Trebuie să se fi întors în timp ce noi toţi eram departe. M-am întâlnit cu Sam când urcam colina şi i-am spus să vină după mine; dar pur şi simplu nu m-a ascultat. I-a citit gândurile stăpânului său şi s-a întors aici înainte ca Frodo să fi plecat. Nu i-a fost uşor să scape de Sam.

― Dar de ce să ne fi lăsat aşa, fără să ne spună? zise Gimli. Ciudată faptă.

― Şi demnă de toată lauda, adăugă Aragorn. Cred că Sam a avut dreptate. Frodo n-a vrut să-şi ia prietenii cu el, în Mordor, la moarte sigură. Dar ştia una şi bună, că trebuie să ajungă acolo. S-a întâmplat ceva după plecarea noastră, ceea ce l-a făcut să-şi înfrângă spaima şi-ndoiala.

― Poate că au dat peste el hăitaşii orci, şi-a fost nevoit să fugă, zise Legolas.

― Da, bineînţeles c-a fugit, spuse Aragorn, dar cred că nu din pricina orcilor.

Însă nu scoase o vorbă despre temerile sale în legătură cu ceea ce-l făcuse pe Frodo să ia brusc această hotărâre şi să fugă. Multă vreme avea să păstreze taina ultimelor cuvinte ale lui Boromir.

― Ei bine, măcar am lămurit cât de cât situaţia, pentru moment, zise Legolas. Frodo nu mai e pe malul ăsta al râului; asta nu înseamnă însă că a luat o barcă. Iar Sam îl însoţeşte; numai el putea să ia raniţa.

― Prin urmare, spuse Gimli, avem de ales fie să ne suim în barca asta care ne-a mai rămas şi s-o pornim pe urmele lui Frodo, fie s-o luăm pe jos, după orci. Slabe speranţe în ambele cazuri. Am pierdut cam mult timp.

― Ia stai să mă gândesc puţin, zise Aragorn. Am să fac o alegere corectă şi-am să preschimb răul acestei zile nefericite.

Rămase o clipă pe gânduri.

― Am să mă iau după orci, rosti el într-un târziu. L-aş fi călăuzit pe Frodo către Mordor şi l-aş fi însoţit până la capăt; dar, dacă mă apuc să-l caut acum prin pustiu, va trebui să-i las pe ostatici pradă torturilor şi morţii. În sfârşit îmi spune şi mie inima ceva limpede: soarta Purtătorului Inelului nu mai e în mâinile mele. Frăţia şi-a împlinit menirea. Cu toate acestea, noi, cei ce-am rămas, nu-i putem abandona pe-ai noştri cât mai avem un strop de vlagă. Hai! La drum! Lăsaţi aici tot ce nu ne e de absolută trebuinţă. O să mergem întins zi şi noapte!

Traseră ultima barcă pe uscat şi o duseră spre pâlcul de arbori. Puseră sub ea tot calabalâcul care le prisosea şi nu-l puteau căra cu ei. Apoi plecară de la Parth Galen. Era pe la chindie când ajunseră iar în poieniţa unde se prăpădise Boromir. Acolo luară urmele orcilor. Nu le fu greu deloc.

― Nici un alt neam nu face asemenea prăpăd, zise Legolas. Se pare că tare le place să sfârtece şi să nimicească tot ce creşte, chiar dacă nu le stă în cale.

― Cu toate acestea, sunt iuţi de picior, adăugă Aragorn, şi-s neobosiţi. Iar mai încolo s-ar putea să ne căutăm cărarea pe pământuri pietroase şi pustii.

― Atunci, după ei, zise Gimli. Şi gnomii sunt în stare să ţină pasul şi nu ostenesc nici ei mai degrabă ca orcii. Numai că hăituirea ne va fi lungă: ne-au cam luat-o înainte.

― Da, spuse Aragorn, avem nevoie cu toţii de puterea de îndurare a gnomilor. Dar haideţi! O să pornim pe urmele vrăjmaşului, cu sau fără nădejde. Vai şi-amar de ne-om dovedi mai iuţi ca ei! Hăituirea asta va fi socotită o minune în Cele Trei Neamuri: al Elfilor, al Gnomilor şi-al Oamenilor. Şi-acum, s-o luăm din loc!

Se avântă ca un cerb. O luă val-vârtej printre arbori. Acum, că ştia ce-avea de făcut, îi călăuzea ca vântul şi ca gândul. În urmă lăsară codrul de lângă lac. Povârnişuri nesfârşite, întunecate şi colţuroase urcară, sub cerul însângerat de asfinţit. Se lăsă înserarea. Se depărtară, ca nişte umbre cenuşii dintr-un tărâm de piatră.