― Ce-ai dori să ştii? întrebă Aragorn. Ceea ce s-a întâmplat de când ne-am despărţit pe pod ar fi o poveste lungă. N-ar fi mai bine să ne dai, mai întâi, veşti despre hobbiţi? l-ai găsit? Sunt sănătoşi, voinici?
― Nu, nu i-am găsit, zise Gandalf. Se lăsase negura peste văile de la Emyn Muil şi n-am aflat că fuseseră luaţi ostatici, până nu mi-a spus vulturul.
― Vulturul, zise Legolas. Am văzut un vultur departe, în slăvile cerului; asta s-a întâmplat acum trei zile, în Emyn Muil.
― Da, zise Gandalf, era Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care m-a făcut scăpat din Orthanc. L-am trimis înainte, să vegheze Râul şi să afle veşti. Are el privirea ascuţită, dar nu vede chiar tot ce se-ntâmplă pe sub arbori şi coline. Mi-a spus unele lucruri, pe altele le-am văzut eu cu ochii mei. Nu-mi mai stă în puteri nici mie, nici altora care-au pornit din Vâlceaua Despicată să mai fim de ajutor în legătură cu Inelul. N-a fost mult până să-ncapă pe mâinile Vrăjmaşului, dar a scăpat. Am şi eu rostul meu în treaba asta, căci am stat undeva, la înălţime, şi mi-am dat toată osteneala împotriva Turnului Întunecimii. Şi Umbra s-a risipit. După aceea m-am simţit vlăguit, tare vlăguit, şi-am rătăcit prin tenebrele gândului.
― Înseamnă că ştii ceva de Frodo, conchise Gimli. Ce s-a-ntâmplat cu el?
― Nu ştiu să vă spun. A scăpat dintr-o mare primejdie, dar îl mai aşteaptă multe altele. A hotărât să se ducă singur în Mordor, aşa c-a pornit într-acolo. Atât pot să vă spun.
― Nu-i singur, interveni Legolas. Credem că s-a dus şi Sam cu el.
― Nu mai spune! exclamă Gandalf, iar chipul i se lumină într-un zâmbet şi ochii îi sclipiră. Chiar aşa? N-am ştiut, dar pot să spun că nu mă mir deloc. Bine, foarte bine. Mi-aţi luat o piatră de pe inimă.
Trebuie să-mi spuneţi mai multe. Hai, aşezaţi-vă lângă mine şi povestiţi-mi despre călătoria voastră.
Cei trei se aşezară la picioarele lui şi Aragorn începu să povestească. Multă vreme, Gandalf nu scoase nici un cuvânt şi nu întrebă nimic. Stătea cu mâinile pe genunchi şi cu ochii închişi. Când, în sfârşit, Aragorn ajunse la moartea lui Boromir şi la ultima lui călătorie pe Râul cel Mare, moşneagul suspină.
― Nu mi-ai dezvăluit tot ce ştii sau ce gândeşti, Aragorn, prietene, rosti el liniştit. Bietul Boromir! Nu mi-am dat seama ce i s-a întâmplat. Dureroasă încercare pentru un astfel de bărbat ― un adevărat războinic, un cârmuitor al oamenilor. Galadriel mi-a spus că era în primejdie. Dar că, până la urmă, a scăpat. Ce bine-mi pare! Venirea tinerilor hobbiţi cu noi n-a fost zadarnică, fie şi numai de dragul lui Boromir. Însă asta nu este singura misie pe care o au ei de împlinit. Au fost aduşi în Fangorn, iar venirea lor a fost ca o cădere de pietricele care provoacă o prăvălire în munţi. Chiar şi-acum, acum, când stăm noi aici de vorbă, aud primele bubuituri. Ar fi mai bine pentru Saruman să nu-l prindă vâltoarea departe de casă, când s-or rupe zăgazurile.
― Într-o singură privinţă nu te-ai schimbat deloc, dragă prietene, zise Aragorn. Tot numai în cimilituri vorbeşti.
― Cum spui? În cimilituri? făcu Gandalf. Nu. Căci deşi cu glas tare, vorbeam cu mine însumi. Ăsta-i melicul bătrânilor, să stea la sfat cu cel mai înţelept dintre cei de faţă. Desluşirile lungi de care au nevoie tinerii sunt plictisitoare.
Începu să râdă, dar hohotele lui răsunau acum cald şi plăcut, ca o rază de soare.
― Nu mai sunt tânăr, nici măcar după socoteala Oamenilor din Casele Străbune, zise Aragorn. Nu vrei să-mi dezvălui mai clar ce-ai în minte?
― Păi, ce-ai vrea să mai spun? zise Gandalf şi se opri o clipă, gânditor. Pe scurt, iată cum văd lucrurile acum, dacă vrei să-mi cunoşti gândurile cât mai pe şleau: Duşmanul ştie, desigur, de mult că Inelul se află dincolo de fruntarii şi că e purtat de un hobbit.
Acum ştie şi numărul celor din grupul nostru care au pornit din Vâlceaua Despicată, precum şi de ce neam suntem fiecare. Dar nu-i e limpede ce urmărim. Crede că mergem cu toţii la Minas Tirith, căci aşa ar fi făcut el, de-ar fi fost în locul nostru. Şi, după mintea lui, asta ar fi fost o grea lovitură dată puterii sale. E, într-adevăr, foarte înspăimântat, gândindu-se c-ar putea apărea cine ştie ce forţos care deţine Inelul şi să-l ia cu asalt, apoi să încerce să-l doboare şi să se-aşeze pe locul lui. Dar nu-i trece prin minte că vrem să-l doborâm fără să punem pe nimeni în loc. Şi nici în visurile lui cele mai întunecate nu-i vine ideea c-am vrea să distrugem Inelul. În asta stau, fără doar şi poate, norocul şi nădejdea noastră. Căci, imaginându-şi războiul, i-a dat frâu liber, crezând că n-are timp de pierdut; pentru că acela care loveşte primul, dac-o face aşa cum trebuie, s-ar putea să nu mai fie nevoit să lovească şi-a doua oară. Aşa că îşi pune în mişcare, acum, mai curând decât şi-ar fi închipuit, forţele pe care şi le pregăteşte de mult. Nebun înţelept! Căci, dacă şi-ar fi folosit toată puterea să străjuiască Mordorul, ca să nu intre nimeni acolo, şi dacă şi-ar fi pus toată şiretenia în joc să pună mâna pe Inel, atunci toată nădejdea noastră s-ar fi risipit: nici Inelul, nici Purtătorul lui n-ar fi scăpat. Dar acum privirile lui se-ndreaptă mai degrabă peste fruntarii decât în propria-i ogradă. Şi cel mai mult are grijă de Minas Tirith. Curând va da năvală acolo cu toate forţele, ca o vijelie. Căci ştie deja că solii pe care şi i-a trimis ca să tâlhărească Frăţia au dat iar greş. N-au găsit Inelul. Şi nici nu s-au întors cu vreun ostatic hobbit. Dacă le-ar fi reuşit măcar atât, tot ar fi fost o lovitură grea pentru noi. Fatală, chiar. Dar să nu ne întunecăm inimile, închipuindu-ne la ce încercări le-ar fi fost pusă hobbiţilor loialitatea în Turnul Întunecimii. Căci Duşmanul a dat greş ― cel puţin, până acum. Şi asta, datorită lui Saruman.
― Păi, atunci, Saruman nu-i trădător? întrebă Gimli.
― Ba e, zise Gandalf. E şi nu e. Aşa-i că-i ciudat? Nici una dintre suferinţele noastre din ultima vreme n-a fost atât de grea ca trădarea Isengardului. Socotit fiind deopotrivă cârmuitor şi căpitan, Saruman a ajuns foarte puternic. E o ameninţare pentru oamenii din Rohan şi le zădărniceşte ajutorul din Minas Tirith, cu toate că lovitura principală se întrevede dinspre Răsărit. Şi totuşi, o armă perfidă rămâne o primejdie oricând la îndemână. Saruman se gândise şi să pună laba pe Inel, numai pentru el, sau măcar să atragă în cursă vreo câţiva hobbiţi, ca să-şi împlinească scopurile mârşave. Aşadar, vrăjmaşii au uneltit între ei doar să-i aducă pe Merry şi pe Pippin cu iuţeala vântului şi cât ai zice peşte în Fangorn, unde altfel nici nu le-ar fi trecut prin minte s-ajungă. Pe lângă asta, sunt copleşiţi de noi îndoieli care le zădărnicesc planurile. Mulţumită călăreţilor din Rohan, nici o solie în legătură cu bătălia nu va ajunge în Mordor; dar Seniorul Întunecimii ştie că au fost prinşi doi hobbiţi în Emyn Muil şi duşi spre Isengard, împotriva vrerii propriilor săi slujitori. Acum are a se teme atât de Isengard, cât şi de Minas Tirith. Dacă Minas Tirith cade, n-o să-i fie bine nici lui Saruman.
― Ce păcat că prietenii noştri sunt la mijloc, zise Gimli. Dacă între Mordor şi Isengard nu s-ar afla un alt ţinut, atunci n-ar avea decât să se tot lupte între ei. Noi n-am face decât să urmărim evenimentele şi s-aşteptăm.
― Fără-ndoială, învingătorul ar ieşi mai puternic ca oricând, zise Gandalf. Dar Isengardul n-ar putea să ţină piept Mordorului, dacă Saruman nu pune mai întâi mâna pe Inel. Lucru pe care n-are cum să-l mai facă acum. încă nu-şi dă seama de ce primejdie-l paşte. Ba chiar nu ştie foarte multe lucruri. Şi-a dorit atât de mult să-şi înhaţe prada, încât n-a mai putut aştepta acasă şi-a venit în întâmpinarea mesagerilor săi, ca să-i iscodească. Dar, ca niciodată, a sosit prea târziu, când bătălia se sfârşise deja, fără ca el să mai poată face ceva. N-a zăbovit pe-aici. îi citesc gândurile şi-mi dau seama de îndoielile lui. Nu e deprins cu codrul. Bănuieşte că Oamenii din Rohan au trecut prin foc şi sabie tot ce-au întâlnit pe câmpul de bătălie, dar nu ştie dacă orcii îi aduc sau nu vreun ostatic. Şi nici de cearta dintre slujitorii săi şi orcii din Mordor. De asemenea, habar n-are de Mesagerul înaripat.