― Mesagerul înaripat! strigă Legolas. Am tras cu arcul lui Galadriel asupra Iui la Sarn Gebir şi l-am făcut să se prăvălească din slava cerului. Ne-a cam umplut pe toţi de spaimă. Ce năpastă mai e şi asta?
― Una asupra căreia nu poţi trage cu săgeata, zise Gandalf. N-ai ucis decât armăsarul. Ai făcut o treabă bună; dar Călăreţului i s-a dat de îndată altul. Căci acela era un nazgul, unul dintre cei Nouă, care călăreşte armăsari înaripaţi. Curând, groaza lor îşi va arunca umbrele asupra ultimelor oştiri ale prietenilor noştri, şi le va lua soarele. Dar nu li s-a îngăduit încă să străbată Râul, iar Saruman nu ştie încă de această formă nouă în care s-au înveşmântat Duhurile Inelului. El nu se gândeşte decât la Inel. A fost prezent la bătălie? A fost găsit? Ce se va întâmpla dacă Theoden, Seniorul Obştii, îl găseşte cumva şi-şi dă seama de puterile sale? Asta-i primejdia de care se teme Saruman, aşa că s-a grăbit să ajungă înapoi, în Isengard, să-şi îndoiască, să-şi întreiască asaltul asupra Rohanului. Şi-apar noi primejdii la tot pasu’, pe care însă nu le observă, prea grijuliu de gândurile lui înfierbântate. A uitat de Arborebărbos.
― Acu’ iar vorbeşti singur, zise Aragorn cu un zâmbet. Arborebărbos nu mi-e un nume cunoscut. Am descifrat parte din ticluirea lui Saruman; totuşi nu înţeleg cum venirea a doi hobbiţi în Fangorn a avut vreo însemnătate, în afară de faptul că ne-a pus pe noi, inutil, pe drumuri fără de sfârşit.
― Ia stai! strigă Gimli. Mai e ceva ce vreau să ştiu, înainte de toate. Azi-noapte te-am văzut pe tine, Gandalf, sau pe Saruman?
― Neîndoielnic, pe mine nu, răspunse Gandalf; aşa că nu puteaţi să-l fi văzut decât pe Saruman. Se pare că semănăm atât de mult, încât dorinţa ta de a-mi face o crestătură fatală în pălărie poate fi iertată.
― Bun, bun, făcu Gimli. Mă bucur că n-ai fost tu.
Gandalf râse iar.
― Da, bunul meu gnom, zise el. Mare uşurare să vezi că n-ai dat greş chiar pe toate planurile. Dacă eu n-oi şti asta! Dar, oricum, nu te-am osândit nici o clipă pentru felul în care m-ai întâmpinat. Şi cum s-o fi făcut, o dată ce mi-am sfătuit totdeauna prietenii să n-aibă încredere nici în mâinile lor, când au de-a face cu Duşmanul? Fii binecuvântat, Gimli, fiu al lui Gloin! Poate că ai să ne vezi într-o bună zi pe amândoi alături şi-ai să-ţi dai seama de diferenţă.
― Şi hobbiţii? îl întrerupse Legolas. Am făcut cale lungă să-i găsim şi tu, se pare, ştii de ei. Spune, unde sunt?
― Cu Arborebărbos şi cu enţii, răspunse Gandalf.
― Cu enţii! se minună Aragorn. Aşadar, e-adevărat ce se spune în legendele străvechi despre locuitorii din inima codrilor şi despre uriaşii păstori de arbori. Mai sunt enţi pe lumea asta? Mă gândeam că nu sunt decât amintiri din vremuri apuse, dacă au existat vreodată, şi n-au fost decât o poveste din Rohan.
― O poveste din Rohan! exclamă Legolas. în nici un caz! Orice elf din Ţara Pustietăţii ştie cânturi despre străvechiul Onodrim şi despre jalea lor fără sfârşit. Dar chiar şi printre noi, acestea nu sunt decât amintiri. De mi-ar mai fi dat să-ntâlnesc vreunul pe lume, atunci chiar că m-aş simţi iar tânăr. Dar Arborebărbos nu-i decât tălmăcirea cuvântului Fangorn în Limba Comună; şi totuşi, se pare că vorbeşti de un ins. Cine-i acest Arborebărbos?
― A, îmi pui cam multe întrebări, zise Gandalf. Puţinul pe care-l ştiu despre întâmplarea aceasta molcomă şi nesfârşită ar fi o poveste de care n-avem timp acum. Arborebărbos este Fangorn, străjerul pădurii; el e cel mai vârstnic ent, cea mai bătrână făptură care păşeşte încă sub Soare pe-acest Pământ de Mijloc. Sper din toată inima, Legolas, să mai ai ocazia să-l întâlneşti.
Merry şi Pippin au avut noroc: l-au întâlnit chiar unde stăm acum. Căci a trecut pe-aici cu două zile în urmă şi i-a purtat până la sălaşul lui de la poalele munţilor. Vine ades prin locurile acestea, mai ales când e neliniştit şi se simte tulburat de zvonurile care-i sosesc din afară. L-am văzut acum patru zile mergând cu paşi mari printre arbori şi cred că m-a văzut şi el pe mine, căci s-a oprit; dar n-am spus nimic, pentru că eram adâncit în gânduri şi vlăguit, după înfruntarea cu Ochiul din Mordor; şi nici el n-a scos nici un cuvânt, nu m-a strigat pe nume.
― Poate că a crezut că eşti Saruman, zise Gimli. Dar vorbeşti despre el ca şi cum ţi-ar fi prieten. Credeam că Fangorn e primejdios.
― Primejdios! exclamă Gandalf. Păi, şi eu sunt foarte primejdios: mai primejdios ca orice pe lumea asta, în afară de cazul în care vei ajunge să fii dus viu dinaintea Seniorului Întunecimii. Şi Aragorn e primejdios, şi Legolas e primejdios. Eşti împresurat de primejdii, Gimli, fiu al lui Gloin; căci tu însuţi eşti o primejdie, în felul tău. Fireşte, codrul lui Fangorn este periculos ― în primul rând pentru cei ce-şi ţin la îndemână securile. Fangorn însuşi e periculos; şi totuşi, asta nu-l împiedică să fie plăcut şi înţelept. Acum însă mânia lui a dat pe dinafară şi a copleşit toată pădurea. Venirea hobbiţilor cu veştile lor a umplut paharul; curând se va revărsa ca un potop; dar valul ei se îndreaptă împotriva lui Saruman şi a Isengardului. E pe cale să se întâmple un lucru cum nu s-a mai văzut din Vremurile de Odinioară: enţii sunt pe cale să se trezească şi să-şi dea seama că sunt puternici.
― Şi ce-or să facă? întrebă Legolas uluit.
― Nu ştiu, zise Gandalf. Nu cred că ştiu nici măcar ei. Mă-ntreb şi eu ce-or să facă.
Tăcu şi-şi plecă fruntea gânditor.
Ceilalţi rămaseră cu ochii la el. Îşi ţinea palmele în poală, mângâiate de o rază de soare ce se strecura printre norii fugari: păreau pline de lumină, precum o ulcică cu apă. Într-un târziu, îşi ridică ochii şi privi drept la soare.
― Se stinge dimineaţa, zise el. Curând, va trebui să plecăm.
― Mergem să-i găsim pe prietenii noştri şi să-l vedem pe Arborebărbos? întrebă Aragorn.
― Nu, zise Gandalf. Nu pe drumul ăsta trebuie s-o luăm. Am vorbit despre nădejde şi nimic mai mult. Nădejde în biruinţă. Ne paşte războiul, pe noi şi pe prietenii noştri. Un război în care numai dacă ne folosim de inel vom şti că vom ieşi victorioşi. Lucrul ăsta mă umple de-o mare mâhnire şi de o mare teamă: căci multe vor fi distruse şi se poate pierde totul. Eu sunt Gandalf, Gandalf cel Alb, dar Negrul e mai puternic.
Se ridică şi privi către soare-răsare, punându-şi mâna streaşină la ochi, de parc-ar fi zărit lucruri depărtate, nevăzute pentru ceilalţi. Apoi clătină din cap.
― Nu, zise el cu glas blând. Nu mai avem cum ajunge la el. Măcar pentru asta trebuie să fim mulţumiţi. Nu mai putem fi ademeniţi să ne folosim de Inel. Trebuie să coborâm şi să dăm piept cu o primejdie aproape de deznădejde, dar măcar primejdia aceea de moarte s-a depărtat de noi. Se întoarse.
― Hai, Aragorn, fiu al lui Arathorn, adăugă el. Să nu regreţi alegerea din valea lui Emyn Muil şi nici să nu mai zici că urmărirea ta-i zadarnică. Printre atâtea îndoieli, te-ai oprit la alegerea care ţi s-a părut potrivită: a fost dreaptă şi ai fost răsplătit. Căci ne-am întâlnit la ţanc, cât n-a fost prea târziu. Dar căutarea prietenilor tăi ia sfârşit. Următoarea ta călătorie stă sub semnul făgăduielii pe care ai făcut-o. Trebuie să te duci la Edoras, să-l cauţi pe Theoden, în lăcaşul lui. Căci e nevoie de tine. Lumina Iui Anduril trebuie descoperită în bătălia pe care ai aşteptat-o atât. În Rohan e război şi zaveră: îi merge tare rău lui Theoden.