Выбрать главу

― Atunci, n-o să-i mai vedem pe veselii noştri hobbiţi tineri? întrebă Legolas.

― N-am zis asta, zise Gandalf. Cine ştie? Aveţi răbdare. Duceţi-vă acolo unde trebuie şi nădăjduiţi. Şi-acum, pornim spre Edoras! Căci şi eu merg într-acolo.

― E greu să străbaţi pe jos un asemenea drum, fie că eşti tânăr sau bătrân, zise Aragorn. Mă tem că bătălia se va fi terminat când vom ajunge acolo.

― Om vedea, om vedea, zise Gandalf. Veniţi cu mine?

― Da, pornim cu toţii, spuse Aragorn. Însă n-am nici o îndoială că, dacă vrei, vei fi acolo înaintea mea.

Se ridică şi îl privi lung pe Gandalf. Ceilalţi se uitau la ei cum stăteau faţă în faţă, fără să scoată un cuvânt. Silueta fumurie a Omului, Aragorn, fiul lui Arathorn, era înaltă şi tare ca piatra. Îşi ţinea mâna pe mânerul spadei. Părea un rege ivit din ceţurile mării, care păşise pe ţărmuri locuite de făpturi mai mici. În faţa lui stătea silueta cocârjată, albă, strălucind de parcă îi mocnea o lumină pe dinăuntru, împovărată de ani, dar împrăştiind o tărie mai presus de cea a regilor.

― Nu-i aşa, Gandalf, zise Aragorn într-un târziu, că te-ai putea duce oriîncotro mai iute ca mine? Şi-am să-ţi mai spun ceva: tu ne eşti căpetenie şi flamură. Seniorul Întunecimii are Nouă Călăreţi. Noi avem Unul, mai puternic decât ei: Călăreţul Alb care-a trecut prin foc, prin sabie şi prin hău, şi care e temut de toţi. Ne vom lăsa cu dragă inimă călăuziţi de el.

― Da, te vom urma cu toţii, zise Legolas. Dar mai înainte ia-mi o piatră de pe inimă, Gandalf, şi spune-ne ce-ai păţit în Moria. Nu mai poţi sta puţin, să le povesteşti prietenilor tăi cum ai fost salvat?

― Şi-aşa am stat prea mult, îi răspunse Gandalf. N-avem timp. Căci nici într-un an de zile nu v-aş putea termina această poveste.

― Atunci spune-ne ce crezi de cuviinţă, ca să nu pierdem vremea, zise Gimli. Hai, Gandalf, povesteşte-ne cum ai scos-o la capăt cu Balrog.

― Nu-i rosti numele, spuse Gandalf şi pe chipul lui trecu un nor fugar de suferinţă; apoi tăcu, mai îmbătrânit, parcă, dintr-o dată. M-am prăbuşit într-un hău nesfârşit, adăugă el rar, într-un târziu, de parcă şi-ar fi amintit cu greu. Am tot căzut, împreună cu el. Flăcările lui mă-mpresuraseră. Eram scrum. Apoi ne-am scufundat într-o apă adâncă şi totul s-a-ntunecat. Frig ca fiorul morţii era; aproape că-mi îngheţase inima.

― Adâncă-i genunea peste care se-ntinde Podul lui Durin, rosti Gimli, şi nimeni n-a măsurat-o vreodată.

― Şi totuşi, are un capăt, dincolo de lumină, dincolo de cunoaştere, zise Gandalf. Acolo am ajuns într-un târziu, pe fundul de piatră. El era tot cu mine. Focul i se potolise, dar se făcuse vâscos, alunecos, mai puternic ca un şarpe care te sugrumă. Ne-am luptat sub pământul viu, acolo unde timpul nu se mai măsoară. Ba mă-ncleşta el, ba îl sfârtecam eu; până la urmă, a luat-o la goană prin nişte galerii întunecate. Şi-acestea nu erau făcute de seminţia lui Durin, Gimli, fiu al lui Gloin. Acolo, departe, dincolo de cele mai adânci văgăuni ale gnomilor, lumea-i roasă de tot felul de făpturi fără nume. Nici măcar Sauron nu le ştie, căci sunt mai bătrâne ca el. Ei bine, am păşit pe-acel tărâm, despre care însă n-am să povestesc, ca să nu întunec lumina zilei. În disperare, vrăjmaşul era singura mea nădejde, aşa că l-am urmat, încleştat de călcâiul său. Astfel m-a adus înapoi, până la urmă, la galeriile tainice din Khazad-dum; le cunoştea ca nimeni altul. Am urcat şi-am urcat, până am ajuns la Scara Nesfârşită.

― Pierdută-i în negura timpurilor, zise Gimli. Mulţi spun că nici n-a fost vreodată, decât în născociri, iar alţii, c-a fost distrusă.

― Este şi n-a fost distrusă câtuşi de puţin, zise Gandalf. Din temniţa cea mai adâncă până-n vârful cel mai înalt urca într-o spirală desăvârşită, cu mii de trepte, şi ajungea până la urmă în Turnul lui Durin, săpat în stânca vie a lui Zirakzigil, foişorul Cornului Argintat. Către Celebdil se deschidea o fereastră singuratică în zăpadă, iar dinaintea ei se întindea un spaţiu îngust, o văgăună ameţitoare deasupra negurilor lumii. Soarele strălucea puternic acolo, dar dedesubt totul era învăluit de nori. El a ţâşnit afară şi, cum eram în urma lui, a izbucnit în flăcări. Nu era nimeni de faţă, să vadă; poate cânturile de peste veacuri să povestească despre Bătălia de pe Culme.

Brusc, Gandalf izbucni în râs.

― Dar ce-ar putea spune cânturile acelea? Cei care-au privit în sus de departe au crezut că vârful muntelui s-a-ncununat cu furtuna. Se-auzeau tunete, iar fulgerele se izbeau peste Celebdil şi săreau înapoi frânte în limbi de foc. Mai mult, am fost înconjuraţi de un fum amestecat cu aburi, care se înălţa, şi ploua cu gheaţă. L-am azvârlit pe vrăjmaşul meu, care s-a prăbuşit din locul acela înalt şi-a năruit povârnişul muntelui acolo unde s-a izbit, spre propria-i ruină. Apoi m-a năpădit întunericul, am rătăcit dincolo de gânduri şi de timp şi-am bătut drumuri depărtate, despre care nu voi povesti niciodată.

Gol-goluţ am fost trimis înapoi ― pentru o vreme, doar până mi se-mplineşte menirea. Şi gol am zăcut pe culmea muntelui. Turnul dindărăt se făcuse praf, fereastra dispăruse fără urmă; scara în ruină era înfundată cu pietre arse şi sfărâmate. Rămăsesem singur, uitat, fără scăpare, deasupra cornului tare al lumii. Acolo am zăcut cu ochii pierduţi în zare, în timp ce stelele se rostogoleau pe deasupra. Fiecare zi mi se părea mai lungă decât un ev pământesc. Îmi ajungeau la urechi, abia auzit, zgomotul adunat de pe toate tărâmurile: naşterea şi moartea, cântecul şi plânsul, precum şi huruitul molcom, fără sfârşit, al pietrelor prăbuşite. Aşa m-a aflat, într-un târziu, Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care m-a ridicat în slăvi şi m-a purtat departe. „Oare mi-e dat să-ţi fiu mereu povară, prietene ce-mi apari mereu la nevoie? “„Poate c-ai fost, cândva, o povară, mi-a răspuns el, dar acum, nu. Eşti uşor ca fulgul de lebădă în ghearele mele. Razele Soarelui trec prin tine. Îţi spun drept, nu cred că mai ai nevoie de mine: dacă te-aş lăsa să cazi, ai pluti pe aripile vântului.” „Să nu mă laşi să cad! am gemut eu, căci simţeam cum revin la viaţă. Du-mă în Lothlorien!” „Păi, chiar asta-i porunca lui Lady Galadriel, care m-a trimis să te caut”, mi-a răspuns el.

Astfel s-a-ntâmplat c-am ajuns la Caras Galadhon şi-am văzut că plecaserăţi de mult. Am zăbovit acolo, printre vârstele uitate ale acelui tărâm, unde zilele te lecuiesc, nu te dărâmă. Şi mi-am aflat întremarea şi-am fost înveşmântat în alb. Am dat şi-am primit sfaturi. De-acolo, pe căi întortocheate, am venit şi solii aduc pentru unii dintre voi. M-am legat să-i spun lui Aragorn aşa:

Unde sunt acum Dunedainii, Elessar, Elessar? De ce seminţia ta rătăceşte-n zadar? Se-apropie ceasul când pierdutul trebuie s-apară, Şi Frăţia Cenuşie din miazănoapte să răsară. Dar ţi s-a hărăzit o mohorâtă cărare: Morţii păzesc drumul ce duce spre Mare.

Lui Legolas, Doamna-i transmite:

Legolas Frunzăverde ţi-a fost hărăzit să trăieşti Vreme multă-n bucurie pe sub arbori. De Mare să te fereşti! De-ţi va fi dat s-auzi pescăruşii pe ţărm, într-o bună zi, Inima ta n-o să-şi mai afle tihna în codru, cât vei trăi.

Gandalf tăcu şi închise ochii.