― Aşadar, mie nu mi-a trimis nici o solie? întrebă Gimli şi-şi plecă fruntea.
― Întunecate-i sunt vorbele, zise Legolas, şi lipsite de-nţeles pentru cei ce le primesc.
― Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic, spuse Gimli.
― Ce-ai vrea? întrebă Legolas. Să-ţi spună pe faţă de propria-ţi moarte?
― Da, dacă altceva nu are a-mi spune.
― Ce se-ntâmplă? făcu Gandalf, deschizând ochii. Da, cred că pot desluşi cuvintele ei. Iertare ţie, Gimli! Chibzuiam încă o dată asupra soliilor. Dar ţi-a transmis şi ţie veşti şi nu-s nici triste, nici întunecate.
„Lui Gimli, fiu al Iui Gloin, a zis ea, salutul Doamnei. Tu, Purtător al Şuviţei, oriunde-i merge, te va-nsoţi grija mea. Dar, păzea! E-un copac anume spre care să-ţi îndrepţi securea!”
― Fericită clipa în care te-ai întors la noi, Gandalf! strigă gnomul, ţopăind şi cântând din rărunchi pe limba lui. Haideţi, haideţi! îi îndemnă el, rotindu-şi securea în mână. Că doar n-om crăpa căpăţâna sfântă a lui Gandalf! Hai s-o aflăm pe cea potrivită!
― N-o să ai mult de căutat, zise Gandalf, ridicându-se de la locul lui. Haideţi! Atât am avut de depănat amintiri, aşa, ca-ntre vechi prieteni ce s-au regăsit. Acum e timpul să-i dăm zor.
Se înfăşură din nou în mantia lui veche şi ponosită şi porni înainte. Ceilalţi îl urmară iute pe povârnişul ce cobora dinspre pragul înalt, croindu-şi iar drum prin pădure, spre malul Scăldătorii Enţilor. Nu mai scoaseră o vorbă, până poposiră din nou pe iarba de la poalele Fangornului. Nu se vedea nici o urmă de-a cailor lor.
― Nu s-au întors, zise Legolas. O să mergem pe jos pân-o să cădem laţi.
― Eu n-am să merg pe jos. Nu mai avem vreme, spuse Gandalf. Apoi îşi ridică privirea şi şuieră atât de limpede şi de ascuţit, încât ceilalţi rămaseră uimiţi. Nu-şi puteau închipui cum buzele acelea stafidite, ascunse în barbă, erau în stare să scoată un asemenea sunet. De trei ori şuieră, apoi li se păru că aud în depărtare nechezatul slab al unui cal, purtat de vântul de răsărit dinspre câmpie. Aşteptară înmărmuriţi. Nu trecu mult si le ajunse la urechi tropot de copite, întâi mai mult ca un tremur al pământului, desluşit doar de Aragorn, care sta întins pe iarbă alături de ceilalţi, crescând apoi din ce în ce mai mult şi mai limpede, într-un ritm rapid.
― Vin mai mulţi cai, zise Aragorn.
― Bineînţeles, îi replică Gandalf. Suntem o povară prea mare pentru unul singur.
― Sunt trei, spuse Legolas, scrutând câmpia. Ia uite-i cum aleargă! E Hasufel şi lângă el amicul meu, Arod. Dar în fruntea lor e unul foarte mare. N-am mai văzut în viaţa mea un astfel de cal.
― Şi nici n-ai să mai vezi, zise Gandalf. E Iute ca Gândul, căpetenia mearşilor, împăraţii cailor, şi nici măcar Theoden, regele Rohanului, n-a călărit unul mai frumos. Uitaţi-vă cum luceşte ca argintul şi-aleargă lin, ca un pârâiaş! A venit pentru mine: e calul Călăreţului Alb. Vom merge împreună la luptă.
Chiar în timp ce bătrânul vrăjitor le desluşea aceste treburi, mândreţea de cal începuse să urce povârnişul spre ei; veşmântul îi strălucea, coama îi flutura în vârtejul iuţelii galopului. Nu departe, îndărătul lui, veneau şi ceilalţi doi. De cum îl zări pe Gandalf, Iute ca Gândul încetini pasul şi necheză puternic; apoi se apropie uşor, la trap, plecându-şi capul mândru, şi începu să-i amuşineze bătrânului grumazul cu nările lui fremătătoare. Gandalf îl mângâie.
― E cale lungă din Vâlceaua Despicată, prietene, zise el; dar tu eşti înţelept şi iute. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi-acum, vom merge departe-mpreună şi nu ne vom mai despărţi niciodată pe lumea asta!
Curând, se apropiară şi ceilalţi doi cai, oprindu-se liniştiţi, de parcă ar fi aşteptat o poruncă.
― Pornim pe dată spre Meduseld, palatul stăpânului vostru, Theoden, zise Gandalf, cu gravitate, iar ei îşi plecară capetele. Nu prea avem timp, aşa că, dacă nu vă e cu supărare, prieteni, vom merge călare. Vă conjur să porniţi cu cea mai mare iuţeală. Hasufel îl va purta pe Aragorn, iar Arod, pe Legolas. Pe Gimli am să-l ţin în faţa mea, dacă Iute ca Gândul îngăduie să ne ducă pe amândoi. Mai zăbovim doar să tragem o duşcă.
― Acum încep eu să pricep ceva din misterul de azi-noapte, zise Legolas, sărind sprinten în spinarea lui Arod. Chiar dacă la început or fi fugit de frică, l-au întâlnit apoi pe Iute ca Gândul, căpetenia lor, şi l-au întâmpinat cu bucurie. Ştiai că se află pe-aproape, Gandalf?
― Da, ştiam, răspunse vrăjitorul. Mi-am adunat gândurile asupra lui şi l-am îndemnat să se grăbească; pentru că ieri era departe, în partea de miazăzi a ţinutului acestuia. Şi mă poate purta ca vântul înapoi.
Gandalf îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi calul porni în trombă, fără însă s-o ia prea mult înaintea celorlalţi. După o vreme, se întoarse brusc şi alese un loc unde malul era mai lin. Apoi trecu prin râu şi îi călăuzi spre miazăzi, pe o câmpie netedă, fără nici un arbore. Vântul unduia întinderile nesfârşite de iarbă cenuşie. Nici urmă de drumuri sau de cărări, dar Iute ca Gândul nu şovăia.
― O ia de-a dreptul către sălaşurile lui Theoden, pe la poalele Munţilor Albi, zise Gandalf. Aşa o s-ajungem mai repede. Pământu-i mai arid peste râu, în ţinutul de la soare-răsare, pe unde trec urmele principale spre miazănoapte, dar Iute ca Gândul ştie toate hârtoapele şi smârcurile de pe drum.
Merseră şi merseră călare ceasuri întregi, prin luncile de pe mal. Pe-alocuri, iarba era atât de înaltă, încât le trecea de genunchi, iar armăsarii păreau că înoată într-o mare cenuşiu-verzuie. Dădură de nenumărate bălţi ascunse şi trecură peste pogoane întregi de băltină înşelătoare acoperită de rogoz unduitor; dar Iute ca Gândul găsea calea dreaptă, iar ceilalţi cai urmau dâra lăsată de el. Încet-încet, soarele coborî spre apus. Pe întinsul câmpiei, li se păru, o clipă, că văd în zare o pălălaie roşiatică scufundându-se în iarbă. De-o parte şi de alta, ceva mai jos de linia orizontului, străluceau aprins culmile munţilor. Părea că se înălţa un rotocol de fum care întuneca discul solar, dându-i o nuanţă sângerie, de parcă acesta ar fi dat foc ierbii, în trecerea sa dincolo de hotarele lumii.
― Acolo se află Strunga Rohan, zise Gandalf. Trebuie să fie la apus de unde ne aflăm noi. Tot în direcţia aceea e şi Isengardul.
― Văd un rotocol mare de fum, zise Legolas. Ce-o fi?
― Război şi răzmeriţă, îi răspunse Gandalf. înainte!
VI
Regele din Lăcaşul Auriu
Străbătură călare asfinţitul şi înserarea molcomă; apoi se lăsă noaptea. Când, până la urmă, făcură popas şi descălecară, până şi Aragorn se simţea înţepenit şi vlăguit. Gandalf nu le îngădui decât câteva ceasuri de odihnă. Pe Legolas şi pe Gimli îi fură somnul, iar Aragorn se întinse pe spate, cât era de lung; dar Gandalf rămase în picioare, sprijinit în toiag, scrutând întunericul spre răsărit şi spre apus. Totul era cufundat în tăcere; nu se vedea şi nu se auzea ţipenie. Când se deşteptară, cerul nopţii era străbătut de nori prelungi, zburătăciţi de un vânt de gheaţă. O porniră iar la drum, la lumina rece a lunii, la fel de repede ca-n plină zi.
Trecură ceasuri întregi şi ei îşi continuară fără preget călătoria. Gimli moţăia şi, de bună seamă, ar fi căzut de pe cal dacă n-ar fi fost ţinut bine şi zgâlţâit de Gandalf. Vlăguiţi, dar mândri, Hasufel şi Arod veneau pe urmele căpeteniei lor neobosite ― o umbră cenuşie, abia conturată, dinaintea lor. Străbătură leghe după leghe. Luna ceruită scăpata înspre apusul înnorat.
Aerul se răci amarnic. Încet-încet, la răsărit, bezna începu să se destrame şi se ivi o geană de lumină cenuşie, îngheţată. Departe, în stânga lor, suliţele luminoase stacojii se izbiră de zidurile întunecate ale lanţului Emyn Muil. Se iviră zorile în toată splendoarea lor; o pală de vânt mătură cărarea, năpustindu-se apoi printre ierburile plecate. Deodată, Iute ca Gândul rămase neclintit şi necheză. Gandalf arătă cu degetul în faţa lor.