― la priviţi! strigă el, făcându-i pe toţi să-şi ridice privirile.
Dinaintea lor, se înălţau Munţii de Miazăzi, cu creştetele înălbite, brăzdaţi de umbre. Câmpiile înierbate se izbeau parcă de colinele îngrămădite la poale, revărsându-se în nenumărate văi triste, cuprinse încă de întuneric, neatinse de lumina zorilor, care îşi croiau drum şerpuitor în inima munţilor uriaşi. Chiar dinaintea călătorilor noştri, cea mai largă dintre aceste vâlcele se deschidea ca un golf alungit printre dealuri. Acolo, în depărtare, desluşiră o prăvălire muntoasă cu o singură culme semeaţă; la gura văii, se înălţa un pisc, precum un străjer singuratic. La poalele sale curgea un pârâu ca un fir de argint, ivit din vâlcea; pe culmea aceea zăriră în depărtare o pâlpâire în lumina răsăritului ― o scânteiere de aur.
― Vorbeşte, Legolas, zise Gandalf. Spune-ne ce vezi acolo, dinaintea noastră.
Legolas se căzni să vadă ceva, punându-şi mâna streaşină la ochi, ca să se ferească de săgeţile soarelui abia răsărit.
― Văd un pârâu alburiu care coboară din culmile înzăpezite, zise el. Acolo, unde apa izvorăşte din umbra vâlcelei, se ridică un deal, la soare-răsare, înconjurat de un zid întărit şi de un gard de mărăcini. Înăuntru se văd acoperişurile caselor, iar în mijloc, pe o terasă înverzită, în slăvi, se înalţă lăcaşul Oamenilor. Şi-mi pare că-i acoperit cu aur. Lumina sa străluceşte până hăt, departe. Şi stâlpii de la intrare sunt aurii. Acolo stau nişte bărbaţi în zale lucitoare. în rest, doarme toată lumea.
― Edoras se cheamă curţile acelea, zise Gandalf, iar lăcaşul auriu e Meduseld. Acolo sălăşluieşte Theoden, fiul lui Thengel, Regele Obştii din Rohan. Am sosit o dată cu lumina zilei. De-acum, drumul ni se deschide limpede dinainte. Dar trebuie să mergem mai cu luare-aminte; căci dincolo de fruntarii e război, iar rohirrimii, stăpânii cailor, nu dorm, chiar de pare că suntem atât de departe de ei. Vă sfătuiesc să nu scoateţi armele la iveală şi să nu vorbiţi cu trufie, până nu ne-om afla dinaintea tronului lui Theoden.
Dimineaţa îi înconjura strălucitoare şi limpede, iar păsărelele cântau când călătorii ajunseră la un pârâu care se rostogolea cu iuţeală la vale, până în câmpie. La poalele colinelor, el tăia cărarea, într-o fâşie lată, şi curgea mai departe, către răsărit, până se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, prin stufăriş. Pământul era înverzit: în lunca reavănă şi de-a lungul malurilor înierbate ale pârâului creşteau o mulţime de sălcii. Li se înroşiseră deja vârfurile, simţind apropierea primăverii în ţinutul de răsărit. Peste pârâu era un podeţ care lega malurile joase, răvăşite de copitele cailor. Călătorii îl trecură şi ajunseră la o potecă bătătorită care ducea spre înălţimi.
La poalele colinei înconjurate de ziduri, drumul continua în umbra unor movile înalte şi înverzite. Pe partea dinspre apus, păreau împroşcate cu zăpadă: printre firele de iarbă, răsăreau nişte floricele ca stelele fără număr.
― Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Ce drăgălaşi sunt ochii aceia strălucitori din iarbă! Veşnicuţe, aşa le zice, sau, pe tărâmul acesta al oamenilor, simbelmyne, căci înfloresc în toate anotimpurile anului şi cresc pe unde se odihnesc morţii. Băgaţi de seamă, am ajuns la gorganele măreţe unde dorm seniorii lui Theoden.
― Şapte pe partea stângă şi nouă, pe dreapta, zise Aragorn. Lăcaşul Auriu a fost ridicat de-a lungul mai multor vieţi omeneşti.
― De cinci sute de ori au căzut frunzele în Codrul Întunecat, la mine acasă, zise Legolas, şi nu ne-a părut mai mult de-o clipă.
― Dar Călăreţilor din Obşte li se pare o veşnicie, zise Aragorn, aşa că ridicarea acestei case nu este pentru ei decât amintirea unui cânt, iar vremurile de altădată sunt pierdute în negura timpului. Acum, îi zic acestui pământ casa lor proprie. Au vorba încurcată, după felul neamurilor de la miazănoapte.
Apoi începu să incanteze încetişor, într-o limbă molcomă, necunoscută elfului şi gnomului; şi totuşi ascultau, căci era tare melodioasă.
― Socot că e-n limba rohirrimilor, zise Legolas; căci e precum ţinutul acesta: bogată şi, oarecum, curgătoare, altfel aspră şi neclintită, ca munţii. Dar nu-mi dau seama ce zice, afară doar că-i împovărată de mâhnirea Oamenilor Muritori.
― Iată cum sună în Limba Comună, zise Aragorn, străduindu-mă s-o tălmăcesc cât pot eu de bine:
Aşa grăit-a un poet de mult uitat în Rohan, amintindu-şi cât de înalt şi de mândru era Eorl cel Tânăr, care plecase de la Miazănoapte; iar bidiviul lui, Felarof, tatăl cailor, avea aripi Ia picioare.
Acestea fiind spuse, călătorii trecură de gorganele tăcute. Şi urmând drumul întortocheat ce ducea la cocoaşele înverzite ale colinelor, ajunseră într-un târziu la zidurile uriaşe, bătute de vânt şi la porţile Edorasului.
Acolo se găseau o mulţime de bărbaţi în zale lucitoare, care săriră îndată în picioare şi le aţinură calea cu lăncile.
― Opriţi-vă! Cine sunteţi, străinilor? strigară ei în limba din Obştea Călăreţilor, cerându-le să le spună numele şi misiunea lor.
În ochi li se citea o uimire neprietenoasă; se uitară încruntaţi la Gandalf.
― Ei bine, eu vă înţeleg graiul, le răspunse el în aceeaşi limbă; dar puţini străini de locurile acestea se pot lăuda cu aşa ceva. De ce nu vorbiţi atunci în Limba Comună, aşa cum e obiceiul în Apus, dacă vreţi să vi se răspundă?
― Aceasta-i voia lui Theoden, regele, ca nimeni să nu treacă de-aceste porţi, afară de cei care ne ştiu limba şi ne sunt prieteni, răspunse unul dintre străjeri. Nimeni nu e bine venit aici în vreme de război, afară de oamenii noştri şi de cei ce vin din Fortăreaţa Colnicului, din ţinutul Gondor. Cine sunteţi voi, ce năvăliţi aşa, nechibzuit, dinspre câmpie, înveşmântaţi ciudat şi călare pe cai ca ai noştri? Stăm aici de strajă de multă vreme şi v-am zărit încă de când eraţi foarte departe. N-am mai văzut călăreţi aşa ciudaţi şi nici cai mai semeţi ca armăsarul acela. De n-om fi orbiţi de vreo vrajă, apăi unul ca ăsta e din neamul mearşilor. Ia spune, nu cumva eşti vreun vrăjitor, vreo iscoadă de-a lui Saruman sau o nălucă de-a lui? Hai, vorbeşte! Şi repede!
― Nu suntem năluci, zise Aragorn, şi nici privirea nu te-nşeală. Căci, ai dreptate, aceştia sunt caii voştri ― lucru pe care, ştiu bine, l-ai ştiut înainte să ne întrebi. Dar ai mai văzut geambaşi care să se întoarcă la grajdul pe care l-au păgubit? Aceştia sunt Hasufel şi Arod şi ni i-a împrumutat Eomer, al Treilea Mareşal al Mărcii, acum două zile. Am venit să i-i înapoiem, aşa cum i-am promis. Nu s-a întors Eomer încă, să vă vestească sosirea noastră?
Prin ochii străjerului trecu o undă de nelinişte.
― De Eomer n-am nimic a spune, îi răspunse el. Dacă adevăr grăit-ai, atunci Theoden trebuie să fi auzit de voi. Poate venirea voastră nu-i chiar atât de neaşteptată. Acu’ vreo două nopţi, a venit Limbă de Vierme şi ne-a spus că, din porunca lui Theoden, n-are voie nici un străin să treacă pe-aici.