― Limbă de Vierme? întrebă Gandalf, privindu-l tăios pe străjer. Să nu mai aud de el! Misia mea nu este să-l văd pe Limbă de Vierme, ci pe însuşi Seniorul Obştii. Mă grăbesc al naibii. Ce-ar fi să te duci sau să trimiţi pe cineva să-l vestească de sosirea noastră?
Se uită lung la bărbatul din faţa lui şi ochii îi scăpărară pe sub fruntea bombată.
― Da, am să mă duc, răspunse el rar. Dar cum să-i spun că vă cheamă? Şi ce să-i spun despre tine? Bătrân şi amărât îmi pari, şi totuşi, eşti crunt şi neîndurător pe dinlăuntru. Aşa socotesc.
― Bine vezi, bine găseşti, zise vrăjitorul. Căci sunt Gandalf. M-am întors. Şi, bagă de seamă! Am adus şi eu un cal înapoi. Iată-l pe Iute ca Gândul cel fără pereche, pe care nimeni altcineva nu-l poate îmblânzi. Iar aici, lângă mine, e Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul Regilor, ce la Fortăreaţa Colnicului se duce. Iată-i şi pe Legolas, elful, şi pe Gimli, gnomul, tovarăşii noştri. Du-te acum şi spune-i stăpânului tău c-avem o vorbă cu el, dacă are bunătatea să ne primească în lăcaşul său.
― Pe legea mea, ciudate vă sunt numele! Dar le voi vesti, aşa cum îmi cereţi, şi voi afla de voia stăpânului, zise străjerul. Aşteptaţi un pic şi-am să v-aduc răspunsul aşa cum pofteşte el. Dar nu vă-mbătaţi cu apă rece! Trăim vremuri întunecate.
Plecă iute, lăsându-i pe străini în grija camarazilor săi. După un timp, se întoarse.
― Urmaţi-mă! zise el. Theoden vă îngăduie să poftiţi; dar orice armă aţi avea, chiar şi-un toiag, trebuie s-o lăsaţi dinaintea pragului. Uşierii or să le ia în pază.
Porţile întunecate se dădură deodată la o parte. Călătorii intrară, urmându-şi în şir călăuza. Dădură de o alee largă, pietruită, care se unduia când în sus, când în jos, din loc în loc având câte un şir de trepte bine făcute. Trecură pe lângă o mulţime de case de lemn, cu uşi înnegrite. Alături cu drumul, printr-un canal de piatră, curgea un pârâu limpede, susurând scânteietor. Până la urmă, ajunseră în vârful colinei. Acolo se afla un podiş, deasupra unei terase înverzite, la poalele căreia izvora, dintr-o piatră dăltuită în formă de cap de cal, un pârâiaş care curgea într-un bazin. De-acolo venea pârâul de pe marginea drumului. Spre terasă, urca un şir de scări de piatră, înalte şi largi, iar de-o parte şi de alta a ultimei trepte se afla câte un jilţ tăiat în stâncă. în acel loc stăteau alţi străjeri, cu săbiile trase pe genunchi. Şuviţele de păr auriu le cădeau pe umeri; soarele le împodobea scuturile verzi, şi platoşele lor ardeau parcă, iar când se ridicară în picioare, părură mai înalţi ca oamenii muritori.
― Iată uşile dinaintea voastră, le spuse călăuza. Acum trebuie să mă întorc la poartă, unde mi-e datoria. Rămas-bun! Şi fie ca Seniorul Obştii să-şi reverse mărinimia asupra voastră!
Se întoarse şi-o luă repede pe alee îndărăt. Ceilalţi urcară scara lungă, sub privirile străjerilor înalţi care stăteau acolo sus, fără să scoată o vorbă, până ce Gandalf puse piciorul pe terasa pavată de la capătul treptelor. Atunci, le urară bun venit, cu glasuri limpezi, în limba lor.
― Fiţi bine veniţi, oaspeţi de departe! ziseră ei, întinzând mânerele spadelor, în semn de pace.
Pietrele preţioase scânteiară verzui în bătaia soarelui. Apoi, unul dintre străjeri făcu un pas înainte şi li se adresă în Limba Comună:
― Sunt Uşierul lui Theoden. Hama e numele meu. Vă conjur acum să vă lăsaţi armele aici, înainte să intraţi.
Atunci Legolas îi întinse cuţitul său cu plasele de argint, tolba şi arcul.
― Să le păzeşti cu grijă, rosti el, căci sunt din Codrul de Aur şi însăşi Doamna din Lothorien mi le-a dăruit.
De mare uimire se umplu chipul bărbatului, care aşeză iute armele lângă zid, de parcă s-ar fi temut să le ţină în mână.
― Nu se va atinge nimeni de ele, îţi făgăduiesc, zise el. Aragorn şovăi o clipă.
― Nu-i voia mea, zise el, să mă despart de spadă şi nici să încredinţez pe Anduril pe mâini străine.
― Dar e voia lui Theoden, zise Hama.
― Nu sunt atât de convins că voia lui Theoden, fiul lui Thengel, fie el şi Senior al Obştii, ar trebui să fie mai importantă decât voia lui Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul lui Elendil din Gondor.
― Acesta e lăcaşul lui Theoden, nu al lui Aragorn, fie el şi Rege al Gondorului, de pe tronul lui Denethor, zise Hama, păşind repede în faţa porţilor şi aţinându-le calea.
Avea acum spada în mână, îndreptată cu vârful spre străini.
― Asta-i vorbărie fără rost, zise Gandalf. Porunca lui Theoden n-are nici o noimă, însă la fel de fără rost e să nu te supui. În lăcaşul lui, un rege face ce vrea, fie că-i nebunie sau înţelepciune.
― Aşa e, zise Aragorn. Şi-aş face întocmai cum îmi cere stăpânul casei, chiar de m-aş afla într-o bojdeucă de lemn, dacă aş avea o spadă oarecare şi nu pe Anduril.
― Oricare i-ar fi numele, zise Hama, aici o vei lăsa, dacă vrei să nu te pui cu toţi oamenii din Edoras.
― Nu singur! făcu Gimli, trecându-şi degetele peste tăişul securii sale, de parc-ar fi avut în faţă un arbore tânăr pe care se pregătea să-l doboare. Nu e singur!
― Hai, hai, făcu Gandalf împăciuitor. Că doar suntem cu toţii primeni aici. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fim; căci dacă ne certăm, o s-ajungem de râsul Mordorului. Misiunea mea e grabnică. Iată spada mea, bunule Hama. Ai grijă de ea. Glamdring îi e numele, căci elfii au făcut-o în vechime. Şi-acum, lasă-mă să trec. Hai, Aragorn! Aragorn îşi desfăcu cingătoarea fără tragere de inimă, şi-şi sprijini el însuşi spada de zid.
― O pun aici, zise el. Dar îţi poruncesc să nu te-atingi de ea şi nici să nu îngădui altora s-o atingă. În teaca asta sălăşluieşte Tăişul ce-a fost Despicat şi refăcut apoi. Telchar a făurit-o întâi, în negura vremurilor. Moartea se va abate asupra oricui se-ncumetă să tragă sabia lui Elendil din teacă, afară de moştenitorul lui.
Străjerul se dădu un pas îndărăt şi se uită uluit la Aragorn.
― Se pare c-ai venit pe aripile cântului din vremuri străvechi, zise el. Aşa să fie, Măria Ta, cum ţi-e porunca.
― Ei, bine, dacă Anduril o însoţeşte, şi securea mea poate să stea aici, fără să se ruşineze, spuse Gimli, punându-şi arma jos. Şi-acum, că ţi-am făcut voia, lasă-ne să ne ducem la stăpânul tău, să-i vorbim.
Străjerul încă şovăia.
― Toiagul, i se adresă el lui Gandalf. Iertare, dar şi ăsta trebuie să rămână dinaintea uşilor.
― Ce lucru prost chibzuit! făcu Gandalf. Prevederea-i una, iar mojicia, alta. Sunt bătrân. Dacă nu mă sprijin în toiag, atunci am să m-aşez aici, până când o binevoi Theoden să vină el însuşi, ca să stăm de vorbă.
Aragorn începu să râdă.
― Fiecare are câte ceva mult prea drag, ca să se-ncreadă în ceilalţi. Dar te rabdă pe tine inima să desparţi un bătrân de sprijinul său? Hai, lasă-ne să intrăm.
― Un toiag în mâinile unui vrăjitor poate fi mai mult decât o proptea la bătrâneţe, zise Hama.
Se uită atent la toiagul de frasin în care se sprijinea Gandalf.
― Deşi am îndoieli, mă-ncred în ce-mi zice inima. Simt că ne sunteţi prieteni şi oameni de toată cinstea şi isprava, fără gânduri ascunse. Puteţi intra.
Străjerii ridicară drugii grei care stăteau de-a curmezişul uşilor. Când le împinseră încet, acestea scârţâiră din ţâţânile mari. Călătorii intrară. Sala li se păru întunecoasă şi caldă, faţă de aerul curat de pe colină. Era lungă şi largă, bântuită de umbre şi luminată slab; acoperişul înalt era susţinut de stâlpi solizi. Dar ici-colo, prin ferestrele de sus, de sub streaşină, pătrundeau raze de soare scânteietoare. Prin tavan, deasupra unui fuior de fum ce se înălţa, se vedea cerul albastru-stins. Pe măsură ce ochii li se obişnuiau cu întunericul, călătorii distinseră că duşumeaua era acoperită de pietre de tot felul; o mulţime de rune şi de desene ciudate li se încurcau sub picioare. Văzură acum că stâlpii erau bogat încrustaţi cu aur şi pictaţi în culori pale, de-o strălucire mohorâtă. Pe pereţi, atârnau o mulţime de tapiserii şi deasupra lor, pe spaţii mari, mărşăluiau siluete din vechile poveşti, unele înnegrite de ani, altele ascunse de semiîntuneric. Dar asupra uneia cădea o rază de soare: un tânăr călare pe un cal alb. Suna dintr-un corn măreţ şi pletele blonde îi fluturau în vânt. Calul avea capul semeţit, nările umflate, roşii în timp ce necheza, mirosind bătălia depărtată. Pe picioare îi şiroia apă înspumată, alburiu-verzuie.