― Uitaţi-l pe Eorl cel Tânăr! zise Aragorn. Aşa a plecat călare de la Miazănoapte, la bătălia de pe Câmpia Celebrant.
Şi astfel, cei patru înaintară, trecând pe lângă focul curat care ardea pe vatra lungă din mijlocul încăperii. Apoi se opriră. La capătul depărtat al lăcaşului, dincolo de vatră, cu faţa spre uşile de la miazănoapte, era o lespede cu trei trepte; iar la mijlocul lespezii se afla un jilţ mare, auriu. n el stătea un bărbat atât de împovărat de ani, încât părea aproape un pitic; dar părul lui alb era lung şi des şi i se revărsa în şuviţe bogate de sub o cunună subţire de aur, pe care o purta pe frunte. în mijlocul ei, strălucea un singur diamant. Barba i se revărsa albă ca zăpada, până la genunchi; dar ochii îi ardeau într-o lumină strălucitoare. Sclipiră la vederea străinilor. În spatele lui stătea o femeie îmbrăcată în alb. Pe scări, la picioarele bătrânului, şedea un bărbat stafidit, cu chipul palid şi înţelept şi cu pleoapele grele.
Era o tăcere de mormânt. Bătrânul nu mişca în jilţul lui. Într-un târziu, Gandalf vorbi:
― Primeşte salutul meu, Theoden, fiu al lui Thengel! M-am întors. Căci, iată, se-apropie furtuna şi e momentul ca prietenii să se strângă cu toţii, ca să nu fie zdrobiţi unul câte unul.
Bătrânul se ridică în picioare încet, sprijinit într-un toiag negru şi scurt, cu măciulia albă, de os; acum străinii văzură că, deşi cocârjat, era încă înalt, iar în tinereţe trebuie să fi fost o mândreţe de om.
― Te salut şi eu, răspunse bătrânul, şi poate că te aştepţi să fii întâmpinat cu drag. Dar, să-ţi spun drept, mă cam îndoiesc de bunul rost al venirii tale aici, jupâne Gandalf. Mereu ne-ai fost o piază rea. În urma ta au apărut necazurile ca ciorile. Şi cu cât ai venit mai des, cu atât a fost mai rău. N-am să te mint: în clipa în care am aflat că s-a întors Iute ca Gândul singur, m-am bucurat de venirea calului, dar m-am bucurat şi mai mult de lipsa călăreţului; iar când Eomer mi-a adus vestea că te-ai dus, în sfârşit, în nesfârşitul tău sălaş, nu te-am jelit. Dar soliile de departe sunt rareori adevărate. Iată-te iar! Şi-o dată cu tine, sosesc rele mai mari ca pân-acum, după câte m-aştept eu. De ce să te întâmpin cu bucurie, Gandalf, Cioara Furtunii? Ia spune!
Se aşeză iar anevoie în jilţul său.
― Adevăr grăit-ai, Măria Ta, interveni bărbatul palid care stătea pe treptele lespezii. Nici cinci zile n-au trecut de când ne-a sosit vestea amară că Theodred, fiul tău, a fost ucis la Hotarele de la Soare-Apune; mâna ta dreaptă, al Doilea Mareşal al Obştii! Şi nici în Eomer nu te poţi încrede. Dac-ar fi după el, puţini oameni ar mai fi lăsaţi de strajă zidurilor tale. Iar acum, colac peste pupăză, aflăm din Gondor cum că Seniorul Întunecimii stârneşte zarvă în Răsărit, într-o astfel de clipă şi-a găsit hoinarul ăsta să se întoarcă. Da, chiar aşa, de ce te-am întâmpina cu bucurie, Cioară a Furtunii? Eu îţi zic Lathspell, adică Veste Rea; iar vestea rea e ca un oaspete hain, aşa se spune. Rânji, ridicându-şi o clipă pleoapele grele şi uitându-se la străini cu ochii lui întunecaţi.
― Se spune că eşti înţelept, prietene Limbă de Vierme, şi eşti, fără doar şi poate, un mare sprijin pentru stăpânul tău, îi răspunse Gandalf cu glasul blând. Totuşi sunt două feluri prin care poate veni un om cu veşti rele. El poate să fie un lucrător al răului; sau poate să fie singur, ca frunzele, şi să vină doar să dea ajutor, în vreme de restrişte.
― Aşa e, zise Limbă de Vierme, dar mai e un soi: ciugulitorii de oase, cei ce se amestecă în durerea celorlalţi, hienele care se îmbuibă pe seama războiului. Ce ajutor ne-ai dat vreodată, Cioară a Furtunii? Şi ce ajutor ne-aduci acum? Ultima dată ne-ai cerut tu ajutorul, când ai mai fost pe-aici. Atunci, Măria Sa ţi-a îngăduit să-ţi alegi un cal pe care-l vrei şi să pleci; şi, spre uimirea noastră, a tuturor, ai avut obrăznicia să-l iei pe Iute ca Gândul. Măria Sa a fost lovit de durere; şi totuşi, pentru unii, preţul plătit ca să ţi se grăbească plecarea din ţinut n-a fost prea mare. Socot acum că istoria se va repeta: ne vei cere iar ajutorul, în loc să ni-l dai tu nouă. Ne-aduci oameni? Ne-aduci cai, spade, lănci? Asta aş numi ajutor; de-asta avem noi nevoie acum. Dar ăştia care vin după coada ta cine sunt? Trei haimanale zdrenţăroase şi murdare; iar tu, cel mai cerşetor dintre toţi patru!
― În ultima vreme, se pare, buna-cuviinţă nu mai e la mare cinste la curtea ta, Theoden, fiu al lui Thengel, zise Gandalf. Nu ţi-a spus străjerul de la poartă numele tovarăşilor mei? Arareori i-a fost dat vreunui senior din Rohan să primească deodată trei oaspeţi ca aceştia. Au lăsat la uşa ta arme care preţuiesc mai mult ca o armată de oameni muritori, chiar dintre cei mai puternici. Cenuşiu le este straiul, căci elfii i-au înveşmântat astfel, ca să poată trece prin bezna marilor primejdii şi să ajungă la lăcaşul tău.
― Atunci Eomer adevăr grăit-a, cum c-ai fi în cârdăşie cu Vrăjitoarea din Codrul de Aur? întrebă Limbă de Vierme. Nu-i de mirare: totdeauna s-au urzit iţe viclene în valea Dwimordene.
Gimli făcu un pas mare în faţă, dar simţi imediat mâna lui Gandalf încleştându-i umărul, aşa că se opri şi rămase stană de piatră.
Astfel cântă Gandalf cu glas duios, dar deodată îşi schimbă firea. Azvârlindu-şi mantia ponosită, se ridică, fără să se mai sprijine în toiag. Şi rosti rece, cu glas limpede:
― Înţeleptul vorbeşte numai ce ştie, Grima, fiu al lui Galmod. Ai ajuns un vierme fără minte. Aşa că taci şi ţine-ţi limba aia despicată-n gură. Doar n-am trecut prin foc şi sabie ca să-mi arunc vorbe de ocară cu un slujitor, până ies scântei!
Îşi ridică toiagul. Se auzi un bubuit de tunet. Soarele dispăru din ferestrele de la răsărit; în sală se făcu întuneric de-ai fi zis că-i noapte. Tăciunii din foc păliră mohorâţi. Nu se mai zărea decât Gandalf, înalt şi alb, dinaintea vetrei înnegrite. În bezna aceea, se auzi glasul şuierat al lui Limbă de Vierme:
― Nu te-am povăţuit eu, Măria Ta, să nu-i dai voie cu toiagul aici? Smintitul ăla de Hama ne-a trădat!
Apăru un fulger care păru că despică acoperişul. Apoi se făcu linişte. Limbă de Vierme căzu cu faţa la pământ.
― Şi-acum, Theoden, fiu al lui Thengel, binevoieşti să-ţi pleci urechea la mine? întrebă Gandalf. Ai nevoie de ajutor?