II
Călăreţii din Rohan
Se lăsă şi mai mult întunericul. Îndărătul lor, ceaţa pogorâse printre arborii de la poale şi lâncezea pe firul palid al Anduinului, dar cerul era senin. Se arătară stelele. Luna ceruită plutea la apus, iar steiurile azvârleau umbre întunecate. Ajunseseră la poalele colinelor de piatră şi slăbiră pasul, căci urmele nu mai erau uşor de desluşit. Aici, înălţimile Emyn Muil se întindeau de la miazănoapte la miazăzi în două şiruri lungi, surpate. Partea de apus a fiecărei creste era abruptă şi anevoioasă, dar la răsărit panta se înălţa mai lin şi era brăzdată de numeroase făgaşuri şi vâlcele. Cei trei tovarăşi bâjbâiră noaptea întreagă prin ţinutul acesta pietros, urcând pe culmea primei creste, care era şi cea mai înaltă, şi coborând apoi iar în negura unei văi adânci ce şerpuia de cealaltă parte.
Acolo, la ceasul de răcoare de dinaintea zorilor, îşi traseră o clipă sufletul. Luna scăpătase de mult în faţa lor, iar stelele sclipeau deasupra; nu se arătase încă prima geană de lumină peste colinele dindărăt. O clipă, Aragorn rămase descumpănit: urma orcilor cobora până în vale, dar apoi se făcea nevăzută.
― Pe ce drum crezi c-au luat-o? întrebă Legolas. Pe cel de miazănoapte, ca să scurteze calea către Isengard, sau către Fangorn, dacă, aşa cum bănuieşti, ăsta le e ţelul? Ori spre miazăzi, ca s-ajungă la Scăldătoarea Enţilor?
―Indiferent unde-ar vrea s-ajungă, în nici un caz n-ar alege râul, zise Aragorn. Iar de nu-i zarvă în Rohan şi Saruman nu şi-a sporit puterea, au s-o ia pe calea cea mai scurtă, de-a curmezişul câmpiilor rohirrimilor. Hai s-o pornim spre miazănoapte!
Valea se întindea împietrită, străjuită de colinele costelive, iar pe fundul ei şiroia un pârâiaş printre bolovani. În dreapta se ridica o stâncă ameninţătoare, iar la stânga povârnişuri cenuşii, estompate şi umbrite în inima nopţii. Îşi continuară drumul către miazănoapte, mai bine de-o milă. Aragorn cerceta, aplecându-se mereu, ascunzişurile şi făgaşele către creastă. Legolas o luase ceva mai înainte. Deodată, elful scoase un strigăt, iar ceilalţi se apropiară în fugă de el.
― Tocmai am trecut pe lângă unii dintre cei pe care-i urmărim, zise el. Ia uitaţi-vă!
Arătă cu degetul, iar ei îşi dădură seama că „bolovanii” de la poalele povârnişului nu erau altceva decât un morman de cadavre. Numărară cinci orci morţi care zăceau acolo. Fuseseră seceraţi cu cruzime şi doi dintre ei erau descăpăţânaţi. Pământul mustea de sângele lor întunecat.
― Altă treabă ce trebuie descurcată! zise Gimli. Ca s-o dezlegăm, e nevoie de lumina zilei, pe care însă n-o putem aştepta.
― Oricum ai lua-o, nu trebuie să ne pierdem speranţa, rosti Legolas. Mai mult ca sigur, vrăjmaşii orcilor ne sunt prieteni. Sălăşluieşte vreun neam pe colinele astea?
― Nu, răspunse Aragorn. Rohirrimii se-abat rareori pe-aici, căci sunt departe de Minas Tirith. O fi vreun grup de oameni veniţi, cine ştie de ce, pe-acest tărâm? Nu-mi prea vine să cred.
― Atunci, ce părere ai? zise Gimli.
― Cred că vrăjmaşul şi-a luat el însuşi potrivnicul cu sine, îi răspunse Aragorn. Aceştia-s orci din miazănoapte, veniţi de departe. Printre cadavre nu se află nici un orc de vază, cu însemnele acelea ciudate. Bănuiesc că s-au încăierat; nu-i ceva neobişnuit la un neam tiran ca acesta. S-o fi iscat vreo neînţelegere în legătură cu drumul.
― Sau cu ostaticii, zise Gimli. Să sperăm că nu şi-au găsit sfârşitul pe-aici.
Aragorn cercetă pământul pe o rază mare, dar nu dădu peste alte urme de încăierare. Porniră mai departe. Spre răsărit, cerul începu să se lumineze palid; stelele scăpătau şi lumina cenuşie începea să crească. Ceva mai spre miazănoapte, dădură de un şănţuleţ unde curgea la vale un pârâiaş şerpuitor, care îşi croise făgaşul în stâncă. Din el se iviseră câteva tufe, iar pe margini se zăreau, ici-colo, pâlcuri de iarbă.
― În sfârşit! exclamă Aragorn. Uite şi urmele pe care le căutăm! Pe-aici, în susul acestui curs de apă, au luat-o orcii după încăierarea lor.
Iute porniră acum gonacii pe noul făgaş. Săreau din stâncă-n stâncă, învioraţi, de parcă se odihniseră o noapte întreagă. Într-un târziu, ajunseră pe creasta colinei cenuşii; brusc îşi simţiră pletele răvăşite şi mantiile înfoiate de o boare: era briza răcoroasă a zorilor.
Se întoarseră: văzură cum, peste Râu, colinele din zare luaseră foc. Ziua se prăvălea în tării. Conturul roşu al soarelui se ridica peste umărul ţinutului întunecat. Spre soare-apune, în faţa lor, lumea zăcea neclintită, vagă, cenuşie; dar, pe măsură ce priveau, umbrele nopţii se risipeau, culorile pământului adormit se trezeau la viaţă: verdele se revărsa peste poienele Rohanului, aburi albi pâlpâiau pe deasupra pâraielor, iar în stânga, la mai bine de treizeci de leghe depărtare, ţâşneau în licăriri albăstrii-violet culmile de nea strălucitoare ale Munţilor Albi, îmbujoraţi de ivirea zorilor.
― Gondor! Gondor! strigă Aragorn. Fie să te privesc din nou cândva, într-un ceas mai fericit! Nu mi-e dat încă drumul către pâraiele tale lucitoare, de miazăzi.
― Şi-acum, la drum! zise el, smulgându-şi privirile dinspre miazăzi şi îndreptându-le undeva între soare-apune şi miazănoapte, spre calea ce-o aveau de străbătut.
De pe creasta unde stătuseră cei trei, povârnişul se prăvălea abrupt la picioarele lor. Dedesubt, la vreo douăzeci de stânjeni, se afla o platformă întinsă şi gloduroasă care se termina brusc la marginea unei stânci verticale: Peretele de Răsărit al Rohanului. Astfel luă sfârşit ţinutul Emyn Muil şi, dinaintea privirii lor, departe, în zare, se întindeau câmpiile verzi ale rohirrimilor.
― Ia uitaţi-vă! strigă Legolas, arătând cu degetul spre cerul stins de deasupra. Iar a apărut vulturul! Sus, în tării. Pare să zboare acum departe de ţinutul acesta, către miazănoapte. Înaintează cu viteză mare. Vedeţi?
― Nu, nici măcar ochii mei nu-l desluşesc, bunule Legolas, rosti Aragorn. Trebuie să fie cu adevărat tare sus. Mă întreb ce misiune-o fi având, dacă e vorba de aceeaşi pasăre pe care am mai văzut-o. Dar iată, mi se dezvăluie privirii ceva mişcător acolo, pe câmpie, ce-i mai la îndemână şi mai aproape, se pare.
― O mulţime, zise Legolas. E un grup mare care merge pe jos; dar mai mult nu pot spune, nu-mi dau seama de ce neam ar putea fi. Sunt multe leghe pân-acolo, bănuiesc că vreo douăsprezece; însă întinderea câmpiei e greu de măsurat.
― Eu, unul, zic că nu mai avem nevoie de nici o dâră, ca să ne călăuzească, zise Gimli. Să căutăm cât mai iute o cărăruie spre câmpie.
― Mă-ndoiesc c-o să găseşti vreo cale mai scurtă decât cea aleasă de orci, spuse Aragorn.
Îşi urmăreau acum vrăjmaşii în lumina limpede a zilei. Se părea că orcii merseseră întins, cu toată viteza. Din loc în loc, urmăritorii găseau tot felul de lucruri pierdute sau aruncate: pungi de mâncare, coji şi resturi de pâine neagră veche, o mantie scurtă sfâşiată, un pantof potcovit, rupt, printre pietre. Cărarea îi ducea spre miazănoapte, de-a lungul crestei şi, până la urmă, ajunseră la o crăpătură adâncă, săpată în stâncă de un pârâu ce se rostogolea zgomotos la vale. Prin despicătura îngustă cobora o cărăruie, ca un şir de scări, până pe câmpie.