La capătul ei, păşiră ciudat de repede pe iarba Rohanului care se umfla vălurit, precum o mare verde, până hăt, la poalele Emyn Muilului. Pârâul tumultuos se făcea nevăzut într-o învolburare deasă de brâncuţă şi plante de apă, iar ei îi auziră clipocitul prin tunelele verzi, coborând povârnişuri uşoare, spre mlaştinile depărtate din Valea Scăldătorii Enţilor. Se pare că lăsaseră iarna agăţată îndărăt, de coline.
Aici aerul era mai blând, mai cald şi uşor înmiresmat, ca şi cum s-ar fi stârnit primăvara, iar seva ar fi urcat din nou în frunze şi ierburi. Legolas inspiră adânc, ca omul care trage prima înghiţitură de apă, după o sete nesfârşită, prin pustiuri.
― Ah! Mirosul reavăn! exclamă el. E mai bun ca un somn pe cinste. Hai să-i dăm zor!
― Pe-aici picioarele uşoare mai sprinten aleargă, zise Aragorn. Mai iute, poate, ca orcii potcoviţi cu fiare. Om putea de-acum să mai scurtăm distanţa!
Porniră unul după altul, alergând ca ogarii ce adulmecă mirosuri puternice, cu ochii sclipind de dorinţă. Drept spre apus, se căsca tăietura hidoasă a pârjolului imens, iscat de marşul greoi al orcilor; iarba suavă a Rohanului fusese scrumită şi înnegrită de trecerea lor. Deodată, Aragorn scoase un strigăt şi se întoarse într-o parte.
― Staţi! urlă el. Şi nu veniţi încă după mine!
O luă la fugă spre dreapta, depărtându-se de poteca principală pentru că văzuse urme de paşi într-acolo, despărţindu-se de celelalte ― urmele unor picioare mici, nepotcovite. Dar, nu departe, acestea se încrucişau cu altele orceşti, care veneau tot dinspre Potecă, din faţă şi din spate; la un moment dat, urmele se întorceau brusc şi se pierdeau în pământul răscolit de vrăjmaşi. Aragorn se aplecă şi ridică ceva din iarbă; apoi se întoarse alergând.
― Da, zise el, e limpede, sunt urmele unui hobbit. Cred că ale lui Pippin. El e mai mic ca Merry. Şi ia uitaţi-vă aici!
Ridică ceva ce sclipi în soare. Părea o frunză proaspătă de mesteacăn, minunată şi ciudată pe câmpia aceea rară urmă de arbori.
― E paftaua de la o mantie elfească! strigară într-un glas Legolas şi Gimli.
― Nu cad fără pricină frunzele din Lorien, zise Aragorn. Asta n-a fost pierdută aşa, pur şi simplu, ci a lăsat-o cineva ca semn pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe-aici. Cred că Pippin a luat-o la fugă alături cu drumul, tocmai pentru asta.
― Înseamnă că măcar el mai era în viaţă atunci, spuse Gimli. Şi era teafăr la minte şi la trup. Mi-a mai venit inima la loc. N-am făcut drumul de pomană.
― Să nădăjduim că n-a plătit prea scump pentru îndrăzneală, zise Legolas. Hai s-o pornim mai departe! Mi se rupe inima când mă gândesc la flăcăii ăia chipeşi, mânaţi ca nişte dobitoace.
Soarele urcă spre amiază, apoi începu să coboare uşor în tării. Din mare se ridicau nouri uşori departe, către miazăzi, răvăşiţi apoi în bătaia vântului. Soarele asfinţea. În urmă, umbrele creşteau, întinzându-şi braţele lungi dinspre răsărit. Gonacii nu slăbeau pasul. Trecuse deja o zi de când se prăpădise Boromir şi orcii erau încă departe. Nu se mai zăreau pe întinsul câmpiei.
Când îi cuprinseră umbrele nopţii, Aragorn se opri. Nu poposiseră decât o dată în lungul lor marş de peste zi, ca să-şi tragă sufletul, aşa că străbătuseră douăsprezece leghe de la peretele de răsărit, de unde porniseră în zori.
― Şi iată-ne, în sfârşit, în faţa unei mari nelămuriri, zise el. Oare-ar ii bine să ne odihnim peste noapte sau să ne continuăm calea şi să ne pierdem voinţa şi vlaga?
― Dacă nu s-or odihni şi ei, orcii au să ne-o ia mult înainte, de ne oprim să tragem un pui de somn, spuse Legolas.
― Dar oare nu-i firesc să-şi mai ia şi ei un răgaz? întrebă Gimli.
― Orcii călătoresc prea arar la vedere, sub lumina soarelui; şi, totuşi, aceştia aşa au făcut, zise Legolas. Sunt sigur că n-au să se odihnească la noapte.
― Dar dacă mergem pe-ntuneric, n-o să le putem lua urma, spuse Gimli.
― Cărarea-i dreaptă, n-o ia nici la stânga, nici la dreapta, cel puţin aşa mi se arată cât văd cu ochii, zise Legolas.
― V-aş putea călăuzi pe bâjbâite, în întuneric, ţinând-o drept înainte, rosti Aragorn; dar dacă ne rătăcim sau dacă o iau ei într-o parte, o să pierdem prea mult timp până găsim iar drumul.
― Şi mai e ceva, zise Gimli. Nu putem vedea decât pe lumină de zi dacă vreo urmă se-ndreaptă-n altă parte. De-o scăpa, cumva, vreun ostatic sau de-o fi purtat spre răsărit, să zicem, la Râul cel Mare, către Mordor, s-ar putea să trecem pe lângă semne fără să ne dăm, vreodată, seama.
― Aşa e, zise Aragorn. Dar dacă tălmăcesc eu bine semnele dindărătul nostru, orcii Mâinii Albe sunt cei mai numeroşi, iar ceata-ntreagă se-ndreaptă către Isengard. Drumul pe care-l urmează îmi întăreşte această presupunere.
― Şi, totuşi, ne-am pripi dacă am zice că le-am şti adevărata vrere, interveni Gimli. Dacă mai fuge cineva? În beznă am fi putut trece fără să ne dăm seama pe lângă semnele ce te-au călăuzit spre paftaua aceea.
― Nu te teme, orcii şi-au întărit straja de-atunci, iar ostaticii sunt şi mai istoviţi, zise Legolas. N-o să mai fugă nimeni, până n-om pune noi ceva la cale. Cum o s-o facem, nu se ştie, dar mai întâi trebuie să-i ajungem.
― Până şi eu, gnomul atâtor drumeţii, nu cel mai pirpiriu din neamul meu, m-aş cam codi să străbat în fugă tot drumul către Isengard fără mas, spuse Gimli. Şi mie-mi dă inima ghes să purced fără tăgadă, dar acum trebuie să-mi trag oleacă sufletu’, ca s-o iau mai sănătos, apoi, la goană. Iar dacă tot ne odihnim, atunci nu-i vreme mai nimerită ca noaptea de smoală.
― V-am spus eu că-i greu de-ales, zise Aragorn. Cum să hotărâm?
― Tu ne eşti călăuza, spuse Gimli, şi te pricepi să iei urma vânatului. Tu ai să faci alegerea.
― Inima mă-ndeamnă s-o pornim mai departe, zise Legolas. Dar trebuie să ţinem unii de alţii. Am să-ţi urmez vrerea.
― Lăsaţi alegerea pe mâini stângace, rosti Aragorn. De când am trecut prin Argonath, am dat greş în toate.
Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, cu privirea pierdută în beznă, undeva, între apus şi miazănoapte.
― N-o să mergem pe-ntuneric, zise el într-un târziu. După părerea mea, e mai rău dacă ne scapă vreo urmă sau vreun semn. De-ar fi luna destul de luminoasă, ne-ar fi de folos, dar, vai, apune timpuriu şi-i firavă la cel dintâi pătrar.
― Şi-n noaptea asta-i, oricum, învăluită-n ceaţă, murmură Gimli. Ce bine-ar fi fost să ne dăruiască şi nouă Galadriel o rază de lumină, aşa cum a făcut cu Frodo!
― Las’ că e bine-aşa. Raza va apărea acolo unde-i de trebuinţă, spuse Aragorn. Isprava e-n mâinile lui Frodo. Noi n-avem a face decât o treb’şoară fără importanţă în vremurile acestea de fapte glorioase. O urmărire vană, poate, din capul locului, pe care alegerea mea n-o face mai bună sau mai rea. Ei bine, am ales. Şi-acum, să folosim fiecare clipă cum putem mai bine.
Se trânti la pământ şi adormi pe dată, căci nu mai pusese geană peste geană din noaptea pe care-o petrecuseră sub umbrele stâncii Toi Brandir. Înainte de ivirea zorilor pe cer, se trezi şi se ridică în capul oaselor. Gimli era încă adâncit în braţele somnului, dar Legolas stătea în picioare, cu privirea pierdută spre miazănoapte, în întuneric, dus pe gânduri, tăcut, ca un arbore tânăr în noaptea neclintită.