― Sunt tare, tare departe, rosti el trist, întorcându-se spre Ragorn. Simt în inima mea că nu s-au odihnit în noaptea asta. Doar o pajură i-ar mai putea întrece-acum.
― Oricum, noi tot o să-i urmăm, ca să ne facem datoria, zise Aragorn.
Se aplecă şi îl trezi pe gnom.
― Hai! Trebuie s-o luăm din loc, spuse el. Le-am cam pierdut urma.
― Dar e întuneric încă, zise Gimli. Nici măcar Legolas nu i-ar putea zări de pe culmi, până nu se iveşte soarele.
― Mă tem că nu mai pot fi zăriţi nici de pe culmi, nici din câmpii, nici sub soare, nici sub lună, spuse Legolas.
― Acolo unde privirea dă greş, poate pământul să ne-aducă murmur, rosti Aragorn. Fără-ndoială că geme sub tălpile lor spurcate.
Se întinse la pământ, lipindu-şi urechea de glie. Rămase aşa, nemişcat, atât de multă vreme, încât Gimli începu să se întrebe dacă nu cumva îşi pierduse cunoştinţa sau nu adormise la loc. Zorii se iviră lucind şi, curând, fură învăluiţi de o lumină cenuşie. într-un târziu, se ridică, şi prietenii lui îi văzură chipuclass="underline" era livid şi tras, iar privirea tulburată.
― Şoapta pământului e slabă şi nedesluşită, rosti el. Nimic nu-l străbate până la mile-ntregi de noi. Pieriţi şi depărtaţi sunt paşii vrăjmaşilor noştri. Dar tunătoare sunt copitele cailor. Mi se pare că i-am auzit şi pe când stăteam întins în somn, tulburându-mi visele: cai la galop, trecând spre soare-apune. Acum însă se depărtează parcă mai mult de noi, către miazănoapte. Mă-ntreb ce s-o fi petrecând în ţinutul acesta.
― Să mergem!
Şi astfel începu ziua a treia. În tot acest lung răstimp cu nor şi soare arzător abia de-şi trăseseră sufletul, când la pas, când la galop, de parcă nici o istovire nu le-ar fi putut ostoi focul ce-i mistuia. Vorbeau arar. Treceau peste singurătatea nesfârşită, iar mantiile lor elfeşti se pierdeau pe fundalul câmpiilor cu iarbă cenuşiu-verzuie; nici măcar în lumina răcoroasă a soarelui de-amiază nu mulţi ar fi fost ochii, fie ei şi de elf, care să-i fi desluşit, şi-aceia doar de foarte aproape. Îi mulţumeau ades Doamnei din Lorien pentru darul ei de lembas, căci puteau mânca din el, prinzând puteri, chiar şi în timp ce alergau.
Toată ziua, urma vrăjmaşului îi călăuzi drept înainte, înspre apus şi miazănoapte, fără vreo întrerupere, fără vreo abatere. Merseră iar zi de vară până-n seară, şi ajunseră la nişte povârnişuri golaşe, unde pământul se înălţa, umflându-se către linia unor dune joase dinaintea lor. Urma orcilor se pierdea pe măsură ce se curba dinspre miazănoapte, căci pământul devenise mai tare, iar iarba mai scurtă. În depărtare, spre stânga, se unduia Scăldătoarea Enţilor un fir de argint pe o duşumea înverzită. Nu se zărea nimic mişcând. Aragorn se minuna la tot pasul că nu vedeau nici urmă de om sau de animal. Sălaşurile rohirrimilor erau, în mare parte, la multe leghe înspre miazăzi, sub streaşina de arbori a Munţilor Albi, ascunşi acum în ceţuri şi în nori; totuşi stăpânii cailor îşi păstraseră destule herghelii şi grajduri în Emnet de la Răsărit, regiunea de la soare-răsare a ţinutului, iar păstorii hoinăriseră mult, adăpostindu-se prin corturi, chiar şi la vreme de iarnă. Dar acum toate pământurile erau pustii şi domnea peste ele o linişte care nu părea deloc prevestitoare de pace.
La căderea serii făcură iar popas. Străbătuseră de două ori câte douăsprezece leghe peste câmpiile Rohanului, iar zidul de la Emyn Muil se pierduse în umbrele răsăritului. Luna nouă abia licărea pe cerul ceţos, cu toate acestea răspândea o geană de lumină, iar stelele erau acoperite de un văl.
― Mă mustră acum ceva lăuntric pentru orice clipă de odihnă sau de răgaz în căutarea noastră, zise Legolas. Orcii au luat-o la goană, de parcă i-ar fi mânat toate bicele lui Sauron. Mă tem c-au ajuns deja în pădure şi la colinele întunecate, că trec chiar acum pe sub umbrele arborilor.
Gimli scrâşni din dinţi.
― Amar sfârşit pentru nădejdile şi truda noastră, spuse el.
― Poate că ai dreptate în privinţa nădejdii; dar nu şi-a trudei, zise Aragorn. Doar n-o să facem, aici, cale-ntoarsă. Deşi sunt vlăguit.
Privi îndărăt, de-a lungul drumului pe care îl străbătuseră, către noaptea ce se aduna la răsărit.
― Se petrece ceva necurat pe tărâmul acesta. Nu-mi miroase-a bine nici liniştea şi nici chiar luna asta palidă. Stelele abia licăresc; şi eu sunt atât de slăbit, cum rareori mi s-a-ntâmplat; slăbit, aşa cum nici un Pribeag n-ar trebui să fie atunci când i se dă o urmă clară. E o vrere care ne ia nouă iuţeala şi-o dă vrăjmaşului; şi care pune-n faţa noastră o barieră nevăzută ― o moleşeală aciuată mai degrabă în inimă decât în mădulare.
― Aşa e, zise Legolas. Mi-am dat seama de asta de cum am coborât de pe Emyn Muil. Căci vrerea aceea nu e îndărătul, ci înaintea noastră.
Şi întinse mâna, indicând un punct depărtat, dincolo de ţinutul Rohan, înspre apusul ce se întuneca sub secera lunii.
― Saruman, murmură Aragorn. Însă n-o să ne facă să dăm bir cu fugiţii. Să facem iar popas va trebui, căci, iată, până şi luna se prăbuşeşte-n norii care se-adună. Dar calea noastră-i către miazănoapte, printre dealuri şi mlaştini, de-ndată ce s-o face iarăşi ziuă.
Ca de obicei, Legolas fu primul în picioare, dacă nu cumva stătuse aşa de cu seară.
― Scularea! Scularea! strigă el. Zorii sunt purpurii. Ciudate lucruri ne aşteaptă la poalele pădurii. Bune, rele ― nu-mi dau seama, dar ceva ne cheamă. Scularea!
Ceilalţi săriră în picioare şi porniră de îndată la drum. Încet, încet, se iveau zorile. Când mai aveau un ceas până la amiază, ajunseră la povârnişurile înverzite ce se înălţau către crestele golaşe, aliniate drept către miazănoapte. La picioarele lor, pământul era uscat şi iarba scurtă, dar între ei şi râul care şerpuia adânc prin desişul de papură şi de stuf se aşternea o fâşie de nisipuri mişcătoare. lată cam de zece mile. La apus de povârnişul cel mai sudic, se vedea un rotocol mare, unde iarba fusese strivită şi bătucită de o puzderie de tălpi grele. De-acolo, urma orcilor o lua către miazănoapte, de-a lungul poalelor uscate ale colinelor. Aragorn se opri şi cercetă urmele îndeaproape.
― O vreme, s-au odihnit aici, zise el. Dar până şi dâra din afară e deja veche. Mă tem că inima ta adevăr grăit-a, Legolas: de trei ori câte douăsprezece ore au trecut, cred eu, de când orcii au stat aici, unde ne aflăm acum. Dac-au ţinut pasul, atunci ieri, pe la asfinţit, au ajuns la hotarele Fangornului.
― Nu văd nimic spre miazănoapte şi nici spre apus, afară de iarba ce se topeşte-n ceaţă, spuse Gimli. Oare am zări pădurea, dac-am urca pe coline?
― E încă foarte departe, zise Aragorn. Din câte-mi amintesc eu, dealurile acestea se-ntind până la mai bine de opt mile înspre miazănoapte şi-apoi o iau uşor spre apus, către izvoarele Scăldătorii Enţilor unde ― să tot fie vreo cincisprezece mile ― se aşterne un ţinut nesfârşit.
― Păi, hai să mergem, rosti Gimli. Picioarele mele să nu se mai plângă. De nu mi-ar fi inima atât de grea, şi-ar da şi ele mai mult silinţa.
Soarele scăpata când se apropiară, în sfârşit, de capătul colinelor. Mărşăluiseră ore întregi, fără odihnă. Acum mergeau încet, iar Gimli se cocoşase de tot. Tari ca piatra erau gnomii la muncă şi la drum, dar cursa asta fără capăt începu să-şi spună cuvântul, pe măsură ce nădejdea i se ofilea în inimă. Aragorn mergea în urma lui întunecat şi tăcut, aplecându-se din când în când să cerceteze vreun semn sau vreo urmă de pe pământ. Numai Legolas păşea la fel de uşor ca totdeauna; picioarele lui abia atingeau vârful ierbii şi nu lăsau nici o urmă. Dar, aşa cum erau făcuţi elfii, găsea resursele necesare şi putea să doarmă ― dacă acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit din punctul de vedere al oamenilor ― odihnindu-şi mintea pe cărările ciudate ale viselor elfeşti, chiar şi când păşea cu ochii deschişi, în lumina acestei lumi.