― Să urcăm pe colina asta înverzită, zise el.
ÎI urmară vlăguiţi, târându-se pe povârnişul nesfârşit, până ajunseră sus în vârf. Era o măgură rotunjită, golaşă ca-n palmă şi singuratică, în partea extremă de miazănoapte a şirului de coline. Soarele pierise şi umbrele serii căzură ca o cortină. Erau singuri într-o lume cenuşie, fără formă, fără noimă. Doar între apus şi miazănoapte, departe, se zărea ceva întunecat în lumina care se stingea: erau Munţii Ceţoşi şi pădurile de la poale.
― Pe-aici nu se vede nici un semn să ne călăuzească, zise Gimli. Aşa că va trebui să ne oprim iar şi să mai irosim o noapte. S-a lăsat şi frigul.
― Vântul bate dinspre culmea înzăpezită, spuse Aragorn.
― Şi până dimineaţă o s-ajungă la răsărit, zise Legolas. Odihniţi-vă, dacă simţiţi nevoia. Dar nu vă pierdeţi nădejdea. Nu se ştie ce ne-aduce ziua de mâine. Noaptea e un sfetnic bun.
― De trei ori a răsărit soarele de când am pornit hăituiala, dar tot nu ne-am luminat, zise Gimli. Nu ne-am lămurit cu nimic.
Noaptea se pogora tot mai răcoroasă. Aragorn şi Gimli adormiseră şi, de câte ori se trezeau, îl vedeau pe Legolas în picioare, alături de ei, sau plimbându-se de colo-colo, îngânând încetişor pe limba lui; şi, pe măsură ce cânta, se aprindeau stelele dalbe pe bolta neagră. Astfel se scurse noaptea. Priviră împreună cum creşteau agale zorile pe cerul acum gol şi senin, până ce, la o vreme, se ivi şi soarele. Era palid, străveziu. Vântul ajunsese la răsărit şi toată ceaţa se risipise; în jurul lor se întindeau ţinuturi mohorâte şi nesfârşite în lumina amară.
În faţă şi spre răsărit, văzură platourile golaşe bântuite de vânt ale Rohanului, pe care le mai zăriseră cândva, de pe malul Râului cel Mare. Între apus şi miazănoapte se ridica neclintit întunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase se întindeau pe încă vreo zece leghe, iar povârnişurile împădurite se pierdeau hăt-departe, amestecându-se cu zarea albastră. Undeva îndărăt pâlpâia, ca şi cum ar fi plutit pe un nor cenuşiu, fruntea albă a vârfului Methedras, ultimul din Munţii Ceţoşi. Scăldătoarea Enţilor curgea dinspre codru către ei, iute şi îngustă acum, despicată de bancuri până în străfunduri. Într-acolo se îndreptau urmele orcilor, venind dinspre coline.
Aragorn îşi plimbă de câteva ori privirea scrutătoare de-a lungul dârei dintre râu şi codru şi văzu, departe, înecată în verdeaţă, o umbră, ca o pată întunecată ce se deplasa cu iuţeală. Se aruncă la pământ şi ascultă iar, încordându-se. Alături de el, Legolas desluşi însă, ţinându-şi mâna lungă şi fină streaşină la ochii lui de elf, că umbrele şi petele de culoare nu erau altceva decât o puzderie de siluete minuscule de călăreţi. Vârfurile lăncilor pe care le purtau sclipeau în lumina zorilor, ca nişte steluţe de pe tărâmul celălalt. Departe, îndărătul lor, se înălţau rotocoale subţiri de fum cernit. Peste câmpiile goale era atâta linişte, încât Gimli auzea vântul prin iarbă.
― Călăreţi! strigă Aragorn, sărind în picioare. O mulţime de călăreţi pe armăsari iuţi care se îndreaptă către noi.
― Da, zise Legolas, sunt o sută cinci. Bălai le este părul şi lucitoare, lăncile. Căpetenia lor e foarte înaltă.
Aragorn surâse.
― Ascuţiţi mai sunt ochii elfilor, zise el.
― Ba mai mult, făcu Legolas, pot să-ţi spun că sunt cam la cinci leghe de noi.
― De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n-avem cum scăpa de ei, pe tărâmul ăsta pustiu. O fi mai bine să-i aşteptăm aici sau să ne continuăm drumul?
― O să aşteptăm, spuse Aragorn. Sunt vlăguit, iar urmărirea noastră, oricum, a cam dat greş. Sau, hai să zicem, ne-au luat-o alţii înainte; pentru că aceşti călăreţi se întorc pe urmele lăsate de orci. S-ar putea să primim veşti de la ei.
― Sau lovituri de lance, adăugă Gimli.
― Văd trei şei goale, dar nici urmă de hobbiţi, spuse Legolas.
― N-am zis c-o să primim veşti bune, zise Aragorn. Dar cum or fi, bune sau rele, o s-aşteptăm aici.
Cei trei plecară de pe culmea pe care ar fi putut fi uşor zăriţi ca o pată pe fundalul cerului palid şi coborâră uşor povârnişul dinspre miazănoapte. Aproape de poalele colinei se opriră şi, după ce se înfăşurară în mantii, se aşezară grămadă pe iarba pălită. Timpul se scurgea anevoie, cu caznă. Vântul bătea tăios şi iscoditor. Gimli nu se simţea deloc în apele lui.
― Ce ştii despre călăreţii ăştia, Aragorn? întrebă el. Oare nu facem decât să stăm aici şi s-aşteptăm o moarte grabnică?
― Am fost printre ei, răspunse Aragorn. Sunt mândri şi căpoşi, dar au inima curată şi-s generoşi în gând şi-n faptă; cutezători, dar nu tirani; înţelepţi, dar neînvăţaţi; nu scriu cărţi, dar cântă mult, la fel cum făceau copiii oamenilor înainte de Anii Întunecimii. Însă nu mai ştiu ce s-o fi întâmplat pe-aici în ultima vreme şi nici ce-o fi în mintea rohirrimilor acum, când sunt între trădătorul Saruman şi ameninţarea lui Sauron. Sunt prieteni vechi cu cei din Gondor, deşi nu se înrudesc cu ei. E pierdută în negura uitării vremea când Eorl cel Tânăr i-a adus din miazănoapte şi-s mai degrabă neam cu bardingii din Ţinutul de Jos şi cu beorningii din Codru printre care mai pot fi zăriţi mulţi bărbaţi înalţi şi bălai, aşa cum sunt călăreţii din Rohan. Bine măcar că nu se dau în vânt după orci.
― Dar Gandalf zicea ceva despre un zvon cum c-ar plăti tribut ţinutului Mordor, interveni Gimli.
― La fel ca Boromir, nu-i dau crezare, rosti Aragorn.
― Curând ai să afli adevărul, zise Legolas. S-au apropiat deja foarte mult de noi.
La o vreme, până şi Gimli auzi tropotul depărtat al copitelor. Călăreţii se abătură din cărare, depărtându-se de râu, şi se apropiau acum de dune. Zburau ca vântul.
Câmpia răsuna de glasurile lor puternice şi desluşite. Brusc, acestea umplură văzduhul ca un tunet şi călăreţul din faţă coti, trecând pe la poalele colinei, călăuzind ceata înapoi, către miazăzi, de-a lungul marginii de apus a dunelor. După el o porniră cu toţii un şir lung de bărbaţi înveşmântaţi în zale, iuţi, strălucitori, la care ţi-era mai mare dragul să priveşti.
Caii lor erau uriaşi, puternici şi zvelţi, cu părul cenuşiu, lucitor; cozile lungi fluturau în vânt, iar coamele cădeau împletite pe grumazurile semeţe. Oamenii care îi călăreau nu erau nici ei mai prejos: înalţi şi lungi în picioare; părul ca inul le flutura îndărăt, pe sub coifurile uşoare, în cozi lungi, unduitoare; chipurile le erau aspre şi tăioase. Lăncile parcă nesfârşite din mâinile lor erau din lemn de frasin; scuturi pictate le atârnau la spate şi săbii lungi la brâu, iar cămăşile din zale le-acopereau genunchii.
Galopau doi câte doi, ridicându-se din când în când în şa, scrutând înainte sau împrejur; păreau a nu-i fi zărit pe cei trei străini care stăteau tăcuţi şi îi priveau. Când să treacă toată ceata, Aragorn se ridică şi strigă cu un glas răsunător:
― Ce veşti ne-aduceţi de la miazănoapte, călăreţilor din Rohan?
Cu o iuţeală şi o îndemânare uluitoare, aceştia îşi struniră armăsarii, se rotiră în loc şi se apropiară ameninţător de ei. Curând, cei trei prieteni se treziră în mijlocul unui cerc rotitor de călăreţi care se strângea tot mai mult împrejur. Aragorn rămase tăcut în picioare, pe când ceilalţi doi şedeau nemişcaţi, întrebându-se ce întorsătură aveau să ia lucrurile.
Deodată, fără vreun ordin spus sau strigat, călăreţii se opriră. Îşi îndreptară puzderia de lănci către ei; câţiva puseră mâna pe săbii, alţii îşi pregătiră săgeţile în arcuri. Apoi, cel mai înalt dintre ei se apropie de străini; din coiful lui se înălţa, precum o creastă, o coadă albă de cal. Înainta până când vârful lăncii sale se opri la câteva palme de pieptul lui Aragorn. Acesta nici nu tresări.