Frodo şi Sam se ridicară frecându-se la ochi, ca nişte copii care se trezesc dintr-un vis urât şi văd că lumea e încă scufundată în noaptea prietenoasă. Dar Gollum rămăsese întins la pământ ca trăsnit. Îl ridicară cu greutate şi o vreme nu vru să-şi înalţe privirile. Se sprijini în faţă pe coate, acoperindu-şi ceafa cu mâinile Iui mari şi late.
― Duhuri! schelălăi el. Duhuri cu aripi! Nepreţuitul este stăpânul lor. Ei văd totul, totul. Nimic nu li se poate ascunde. Blestemată fie Faţa Albă! Şi-i spun lui totul. El vede, el ştie. Ah, gollum, gollum, gollum!
Nu se mai sculă de jos şi nu mai făcu nici o mişcare până când nu apuse luna departe, dincolo de Toi Brandir.
Din clipa aceea, lui Sam i se păru iar că în Gollum se petrecuse o schimbare. Era mai linguşitor şi, chipurile, prietenos; dar Sam îi prinse de câteva ori nişte sclipiri ciudate în ochi, mai cu seamă când îşi îndrepta privirile spre Frodo. Şi se întorcea tot mai mult la vechiul lui fel de-a vorbi. Sam mai avea o spaimă care îl frământa tot mai mult. Frodo părea fără vlagă, aproape secătuit. Nu spunea nimic; de fapt, abia mai putea vorbi. Nu se plângea, păşea ca o fiinţă care purta o povară a cărei greutate creştea întruna. Şi îşi târa picioarele tot mai anevoie, aşa încât Sam era adesea nevoit să-l roage pe Gollum să aştepte şi să nu-l lase pe stăpânul lui în urmă.
Adevărul era că Frodo simţea Inelul îngreunându-se, pe lanţul din jurul gâtului, tot mai mult, cu fiecare pas către porţile Mordorului. Povara lui îl trăgea tot mai tare la pământ. Dar ceea ce-l tulbura cu adevărat era Ochiuclass="underline" aşa îi zicea el în sine. Gândul la el îl făcea să se ghemuiască în timp ce mergea, mai mult decât greutatea Inelului. Ochiul ― simţământul acela oribil, tot mai puternic, al existenţei unei voinţe potrivnice, care se străduia din răsputeri să străbată umbrele norilor, pământul şi carnea ca să te vadă, să te străpungă cu privirea sa înspăimântătoare, goală, nemiloasă. Vălurile care te apărau de el ajunseseră atât de subţiri, atât de firave! Frodo ştia acum unde se aflau cuibul şi inima acelei voinţe, la fel de sigur ca omul care îţi putea spune cu ochii închişi unde era soarele. îşi dădea seama limpede de ele, le simţea forţa în creier.
Pesemne că Gollum simţea cam acelaşi lucru. Dar hobbiţii n-aveau cum să ştie ce se petrecea în sufletul lui sfâşiat între apăsarea Ochiului, pofta de Inelul atât de aproape de el şi făgăduiala smulsă sub spaima fierului rece. Frodo nici măcar nu se gândea la asta. Sam era îngrijorat mai ales de starea stăpânului său, fără să dea mare însemnătate norului întunecat care i se aşternuse chiar pe suflet. Îl pusese acum pe Frodo să meargă în faţa lui, veghindu-i fiecare mişcare, sprijinindu-l de câte ori se clătina şi încercând să-l îmbărbăteze cu vorbe nemeşteşugite.
Când, în sfârşit, se făcu ziuă, hobbiţii fură miraţi de cît de mult se apropiaseră de munţii piezoşi. Aerul era acum mai limpede şi mai rece şi, deşi încă departe, zidurile Mordorului nu mai erau doar o ameninţare în zare, ci li se înfăţişară ca nişte turnuri negre, încruntându-se peste un pustiu fără speranţă. Smârcurile se sfârşeau în întinderi de turbă seacă şi de nămol uscat şi crăpat. Dinaintea lor pământul urca în povârnişuri line, pustii şi necruţătoare către deşertul care se întindea la poarta lui Sauron.
Cât mai ţinu lumina aceea cenuşie, statură cuibăriţi sub un bolovan înnegrit, ca viermii, ca nu cumva să treacă groaza aceea înaripată şi să-i cerceteze cu ochii ei plini de cruzime. Amintirea acelei călătorii era umbra spaimei din ce în ce mai puternice în care mintea nu găsea nici un punct de sprijin. Bâjbâiră anevoie încă două nopţi prin ţinutul acesta obositor, fără poteci. Aerul li se păru mai aspru, plin de o duhoare amară, care le tăia respiraţia şi le usca gura.
În sfârşit, în a cincea dimineaţă de când porniseră la drum cu Gollum, făcură iar popas. Dinaintea lor, munţii uriaşi se înălţau întunecaţi în lumina zorilor, până la nori. La poalele lor, la mai puţin de douăsprezece mile depărtare, se zăreau ziduri uriaşe de întărire şi coline râpoase. Frodo privi îngrozit înjur. Cât de cumplite fuseseră Smârcurile Morţilor şi întinderile sterpe ale pământurilor nimănui, nici nu stăteau alături de scârbavnicul ţinut care se dezvăluia acum încet-încet ochilor lui mijiţi. În mlaştinile cu chipuri moarte mai era cu putinţă să apară măcar o stafie a primăverii înverzite; dar aici nici primăvara, nici vara n-aveau să se ivească vreodată. Nimic nu avea viaţă, nici măcar umflăturile leproase care se hrăneau cu putreziciunea.
Bălţile înecăcioase erau înfundate de cenuşă şi de mâluri care se scurgeau scârbavnice, albe şi verzui, de parcă munţii ar fi scuipat scârna din măruntaiele lor peste ţinuturile din împrejurimi. În lumina slabă se arătau încet-încet movile înalte de pietre zdrobite şi pline de praf, conuri uriaşe de pământ ars şi pătat de venin înşiruite nesfârşit, ca un cimitir al ruşinii.
Ajunseseră la pustiul care se întindea dinaintea Mordorului: mărturia durabilă a trudei crâncene pe care aveau s-o îndure sclavii săi atunci când avea să li se spulbere orice nădejde; un tărâm mânjit, bolnav fără scăpare, asta dacă marea cea mare n-avea să pătrundă vreodată pe-acolo, ca să-l spele până la uitare.
― Mi-e greaţă, zise Sam.
Frodo nu scoase nici un cuvânt. Rămaseră acolo un timp, ca nişte oameni căznindu-se să lupte cu somnul plin de vise rele, deşi ştiau prea bine că nu pot să ajungă Ia zori fără să treacă mai întâi prin beznă. Lumina devenea tot mai mare, mai puternică. Puţurile bolboroseau iar movilele otrăvite se înălţau cumplite şi desluşite. Soarele ajunsese sus, printre nori şi zdrenţe de fum, dar până şi el era pătat. Hobbiţii nu simţiră bucuria luminii, părea neprietenoasă, îi dezvăluia în toată neputinţa lor ― stafii mici, care rătăceau scâncind printre grămezile de cenuşă ale Seniorului Întunecimii.
Prea vlăguiţi fiind să meargă mai departe, căutară un loc unde să se odihnească. Şezură o vreme fără să scoată o vorbă, la umbra unei movile de zgură care fumega. Dar se înecară şi simţiră că se sufocau. Gollum fu primul care se ridică, înjurând şi scuipând. Se depărta în patru labe, fără să le spună hobbiţilor vreun cuvânt, fără să le-arunce-o privire. Frodo şi Sam se târâră după el până ajunseră la o adâncitură largă, aproape ca un cerc, cu malul mai ridicat înspre apus. Era rece şi fără viaţă şi la fund se zărea o rămăşiţă de mâl uleios, în mai multe culori. Se ghemuiră în această groapă a răului, nădăjduind să scape în bezna ei de cercetarea Ochiului.
Ziua trecu anevoie. Îi chinuia o sete nesfârşită, dar nu băură decât câteva picături din sticlele pe care le umpluseră ultima dată în pârâul din făgaş. Ce depărtat, ce frumos şi liniştit li se părea acum locul acela! Hobbiţii făcură pe rând de pază. La început, nici unul nu putu să doarmă, de obosiţi ce erau; dar când soarele începu să coboare în zare, ascunzându-se în norii molcomi, Sam aţipi. Era rândul lui Frodo să stea de strajă. Se întinse pe povârnişul gropii, dar asta nu-l uşura de simţământul că era apăsat de o mare povară. Îşi aruncă privirile spre cerul brăzdat de fum şi zări umbre ciudate, forme călătoare întunecate şi chipuri din trecut. Nu mai ştiu câte ceasuri erau, rătăcind între vis şi trezie până când uitarea îl copleşi cu totul.
Deodată, Sam se trezi, căci i se păru că aude chemarea stăpânului. Era seară. Frodo n-avea cum să-l strige, pentru că adormise şi alunecase până aproape de fundul gropii. Gollum era lângă el. O clipă, lui Sam i se păru că voia să-l scoale pe Frodo. Apoi văzu că nu era aşa. Gollum vorbea cu sine. Smeagol stătea de vorbă cu cine ştie ce alt gând care avea acelaşi glas, ceva mai schelălăit şi mai sâsâit. În timp ce vorbea, ochii i se colorau ba în alburiu, ba în verzui.