― Smeagol a făgăduit, zicea primul gând.
― Da, da, nepreţuitul meu, veni răspunsul, am făgăduit să ne salvăm Nepreţuitul, nu să-l lăsăm să cadă în mâinile lui. Niciodată! Dar ei se apropie de el, nu, pas cu pas. Ce-o fi având de gând hobbitul? Ne întrebăm, da, ne tot întrebăm.
― Nu ştiu. N-am nici o putere. Stăpânul îl ţine. Smeagol a făgăduit să-l ajute pe stăpân.
― Da, da, să-l ajute pe stăpân; pe stăpânul Nepreţuitului. Dar, dac-am fi noi stăpânii, atunci ne-am fi ajutat noi pe noi, da. Şi nici nu ne-am fi încălcat făgăduiala.
― Dar Smeagol a zis c-o să fie bun, foarte, foarte bun. Drăguţ hobbitul! L-a dezlegat pe Smeagol de picior. Vorbeşte frumos cu mine.
― Foarte, foarte buni, ha, nepreţuitul meu? Să fim buni, buni ca peştele ăl dulce; dar cu noi. A, bineînţeles, fără să-i facem rău micuţului hobbit. În nici un caz!
― Dar Nepreţuitul se ţine de cuvânt, protestă glasul lui Smeagol.
― Atunci ia-l, spuse gândul, şi ţine-l la noi. Atunci o să fim stăpân, gollum. Fă-l pe celălalt hobbit, pe ăla urâcios şi bănuitor, să se târască, da, gollum!
― Dar nu şi pe cel cumsecade, nu-i aşa?
― O, nu, dacă asta nu ne face plăcere. Şi totuşi, e şi el un Baggins, nepreţuitul meu; da, da, un Baggins. Un Baggins l-a furat. L-a găsit şi n-a zis nimic, nimic. Noi îi urâm pe toţi Bagginşii.
― Nu şi pe ăsta.
― Ba da, pe toţi Bagginşii. Pe toţi cei care îl ţin pe Nepreţuit. Trebuie să punem mâna pe el!
― Dar El o să vadă, El o să ştie! O să ni-l ia!
― El vede. El ştie. Ne-a auzit cum am făcut făgăduielile alea prosteşti împotriva… împotriva poruncilor Lui. Da! Trebuie luat. Duhurile caută. Trebuie luat.
― Nu pentru El!
― Nu, drăguţule. Vezi tu, nepreţuitule, dacă punem mâna pe Inel, putem scăpa chiar şi de El, nu? S-ar putea să ajungem puternici, mai puternici chiar decât Duhurile. Seniorul Smeagol? Gollum cel Mare? El, Gollum! Să mănânce peşte în fiecare zi, de trei ori pe zi, peşte proaspăt din mare. Cel mai Nepreţuit Gollum! Trebuie luat. Îl vrem, îl vrem, îl vrem!
― Dar sunt doi. Or să se scoale iute şi-or să ne omoare, scânci Smeagol cu un ultim efort. Nu acum. Nu încă.
― Noi îl vrem! Dar…
Aici făcu o pauză lungă, ca şi cum i-ar fi venit în minte un alt gând.
― Nu încă… Poate aşa e, nu încă. Poate ne-ajută ea. Da, da! Poate ne-ajută ea.
― Nu, nu! Nu aşa! se văicări Smeagol.
― Da, da! Îl vrem! ÎI vrem!
De câte ori vorbea cel de-al doilea gând, mâna lungă a lui Gollum se strecura pipăind încetişor spre Frodo, iar când vorbea Smeagol, se trăgea brusc. Până la urmă, arătarea îşi întinse braţele amândouă, cu degetele îndoite şi fremătătoare, ca nişte gheare, către gâtul hobbitului.
Sam nu mişcase, uluit de această vorbărie, cercetând însă pe sub pleoapele întredeschise fiecare mişcare a lui Gollum. Până atunci în felul său simplu de a gândi crezuse că primejdia cea mai mare la care se puteau aştepta era foamea, dorinţa arătării de a mânca hobbiţi. Acum îşi dădu seama că nu era aşa; Gollum simţea chemarea îngrozitoare a Inelului. Bineînţeles, Seniorul Întunecimii era El; dar Sam se întreba cine-o fi Ea. Presupuse că era una dintre prietenele răutăcioase pe care şi le făcuse amărâtul ăsta prin rătăcirile sale. Apoi lăsă gândurile astea, pentru că lucrurile merseseră mult prea departe şi deveneau primejdioase. Îşi simţea mădularele grele, dar făcu un efort şi se ridică. Ceva îi spunea să aibă grijă şi să nu se dea de gol că trăsese cu urechea la discuţie. Oftă zgomotos şi căscă de-i trosniră fălcile.
― Cât e ceasul? zise el somnoros.
Gollum sâsâi prelung, printre dinţi. Rămase o clipă nemişcat, încordat şi ameninţător; apoi se prăbuşi în patru labe şi începu să se caţere pe povârniş.
― Cumsecade hobbiţi! Sam cumsecade! făcu el. Somnoroşi, da, somnoroşi! Aţi lăsat pe bunul Smeagol să păzească! Da’ se lasă întunericul. E timpul să plecăm.
„Da, e timpul, îşi zise Sam. Dar e timpul să ne şi despărţim.” Chiar atunci îi trecu prin minte că Gollum era la fel de primejdios fie că-l ţineau lângă ei, fie că-i dădeau drumul. „Blestemat să fie! Mai bine se sufoca!” bombăni el pentru sine.
Coborî şi îl trezi pe stăpânul lui.
Ciudat, Frodo se simţea înviorat. Visase. Umbra întunecată de pe tărâmul acesta bolnav se făcuse nevăzută şi îi apăruse o imagine plăcută. Nu-i mai rămăsese nimic în minte, totuşi, datorită ei avea inima uşoară şi era vesel. Povara îi părea mai uşoară. Gollum îl întâmpină gudurându-se ca un căţel. Gâfâia şi sporovăia, trosnindu-şi degetele lungi şi linguşindu-se pe Iângă genunchii lui Frodo. Acesta îi zâmbi.
― Hai, făcu el. Până acum ne-ai călăuzit bine şi în credinţă. E ultima parte a călătoriei. Du-ne până la Poartă şi de-acolo n-am să-ţi mai cer să mergi mai departe. Du-ne la Poartă şi poţi pleca unde pofteşti… numai la vrăjmaşii noştri nu.
― La Poartă? schelălăi Gollum, prefăcându-se uluit şi înspăimântat. La Poartă, zice stăpânul? Da, aşa zice. Iar bunul Smeagol face ce zice el. O, da! Dar poate c-o să vedem când ne-om apropia, o să vedem noi atunci! N-o să fie plăcut deloc. O, nu! O, nu!
― Hai, mergi! îi porunci Sam. Să pornim odată!
Se căţărară şi ieşiră din groapă în timp ce cădea întunericul şi îşi croiră drum agale pe tărâmul acela mort. Nu trecu mult şi simţiră aceeaşi spaimă nelămurită pe care o încercaseră înainte să treacă făptura înaripată peste mlaştini. Se opriră şi se ghemuiră pe pământul rău mirositor; dar nu văzură nimic pe cerul mohorât al serii şi curând ameninţarea trecu sus de tot pe deasupra, plecată pesemne cu mare iuţeală din Barad-dur. După o vreme, Gollum se ridică şi începu iar să se târască, mormăind şi tremurând. La o oră după miezul nopţii, spaima se abătu pentru a treia oară asupra lor, dar acum părea ceva mai depărtată, ca şi cum ar fi trecut mult deasupra nourilor, repezindu-se cu mare iuţeală spre Apus. Totuşi, Gollum încremenise de frică şi era convins că erau vânaţi şi că se ştia de venirea lor.
― De trei ori, bâigui el. Ne-a ameninţat de trei ori. Ne-au simţit aici, au simţit Nepreţuitul. Nepreţuitul e stăpânul lor. N-avem cum să mai mergem pe drumul ăsta! Nu, n-are nici un rost!
Degeaba încercară să-l înduplece şi să-i vorbească frumos. Până când Frodo nu-i porunci, răţoindu-se la el, şi nu puse mâna pe mânerul spadei, Gollum nu vru în ruptul capului să se mai scoale. Abia atunci se ridică mârâind şi-o porni în faţa lor, ca un câine bătut.
Astfel străbătură, şontâc-şontâc, noaptea; şi până la venirea unei noi zile de spaimă, merseră în linişte, cu capetele plecate, fără să vadă şi fără să audă nimic, în afară de vântul care le şuiera pe la urechi.
III
Poarta Neagră e închisă!
Înainte să se arate zorile zilei următoare, călătoria lor spre Mordor luă sfârşit. Smârcurile şi pustiurile rămăseseră îndărăt. Dinaintea lor munţii uriaşi îşi iţeau capetele ameninţătoare şi întunecate pe cerul alburiu.
La apus de Mordor se înşiruiau mohorâtele creste Ephel Duath, Munţii Umbrei, iar la miazănoapte piscurile frânte şi masivul sterp Ered Lithui, de culoarea cenuşii. Dar pe măsură ce aceste şiruri muntoase se apropiau unul de altul ― căci nu erau altceva decât nişte părţi ale aceluiaşi zid uriaş împrejurul câmpiilor îndoliate Lithlad şi Gorgoroth şi al amarei mări lăuntrice Nurnen, din mijlocul lor ― îşi întindeau braţe lungi către miazănoapte; iar între aceste braţe se afla un defileu adânc. Acesta era Cirith Gorgor, Trecătoarea Bântuită, intrarea pe tărâmul Duşmanului. De-o parte şi de alta a ei se plecau stânci înalte, şi din gurile sale ţâşneau două dealuri abrupte, negre şi golaşe. Pe ele se înălţau Colţii Mordorului, două turnuri solide şi înalte. Fuseseră durate în zilele de demult, de Oamenii din Gondor pe când erau mândri şi puternici, după răsturnarea şi fuga lui Sauron, ca să nu se mai întoarcă pe vechiul lui tărâm. Dar forţele Gondorului slăbiseră şi oamenii închiseseră ochii, aşa că turnurile rămăseseră ani de zile goale. Apoi Sauron s-a întors. Atunci turnurile de pază care căzuseră în paragină au fost drese, umplute cu arme şi păzite cu cea mai mare grijă, fără încetare. Aveau faţada de piatră, cu ferestre întunecate, tăiate adânc îndreptate spre miazănoapte, răsărit şi apus. Şi la fiecare fereastră erau o mulţime de ochi neobosiţi.