De-a curmezişul intrării în trecătoare, Seniorul Întunecimii construise, din stâncă în stâncă, o întăritură de piatră unde nu se afla decât o singură poartă de fier. Pe meterezele sale umblau străjeri zi şi noapte. La poalele colinelor, de-o parte şi de alta, stânca era pătrunsă de sute de peşteri şi de galerii de vierme; acolo mişunau o mulţime de orci, gata la orice semnal să ţâşnească afară, ca nişte furnici negre care merg la război. Nimeni nu putea să treacă de Colţii din Mordor fără să le simtă muşcătura, dacă nu era chemat de Sauron sau dacă nu ştia vorbele tainice, menite să deschidă poarta neagră, Morannon, către ţinutul său.
Cei doi hobbiţi se uitară la turnuri şi la zid cu disperare. Chiar de la depărtare, văzură în lumina slabă mişcările străjerilor negri pe zid şi santinelele din faţa porţii. Stăteau întinşi şi se uitau peste marginile unei adâncituri de piatră din umbra lăsată de întăritura cea mai de miazănoapte din Ephel Diiath. La nici două sute de paşi de locul unde se ascundeau, trecu o cioară tăind aerul greu cu aripile, drept spre vârful negru al celui mai apropiat dintre turnuri. Deasupra lui se vălătucea un fumuşor, ca şi cum jos, pe deal, ar fi mocnit un foc.
Veni ziua, iar soarele dospit clipi asupra culmilor Ered Lithui, lipsite de viaţă. Atunci se auzi deodată ţipătul goarnelor cu gâtlejul de alamă; răsunau din turnurile de strajă şi din ascunzişurile din colinele de departe; dar adânc şi prevestitor de rele răsunară cornurile puternice şi tobele din Barad-dur, iar ecourile lor străbătură pustiul, începuse o nouă şi îngrozitoare zi de spaimă şi de trudă în Mordor; şi străjile de noapte fură chemate în pivniţele şi lăcaşurile lor adânci, iar străjile de zi, cu ochi răi şi sângeroşi, mărşăluiau către posturile lor. Oţelul luci crunt pe creneluri.
― Ei, am ajuns! zise Sam. lată Poarta; şi mi se pare că pîn’ aici ne-a fost! Pe legea mea, ce i-ar mai ieşi din gură Unchiaşului, dacă m-ar vedea acum! De câte ori nu mi-a spus c-o s-o sfârşesc rău, dacă nu-mi văd de treabă. Chiar aşa! Da’ nu cred să-l mai văd pe jupânul ăsta vreodată. Din păcate, n-o să mai aibă când să se bată cu pumnii în piept; „Ţi-am zis eu, Sam”. L-aş lăsa să mă toace la cap până n-ar mai putea, numa’ să-i mai văd moaca aia bătrână. Dar nu-ar trebui întâi o scăldătoare zdravănă, ca să mă mai recunoască. Oare n-ar fi mai bine să ne-ntrebăm acum, pe ce drum s-o luăm? N-avem cum merge mai departe, decât dacă i-om ruga pe orci să ne călăuzească.
― Nu, nu, făcu Gollum. N-are nici un rost. Nu putem merge mai departe. Aşa a zis Smeagoclass="underline" mergem până la Poartă şi-apoi om vedea. Şi-acum vedem. O, da, nepreţuitul meu, vedem. Smeagol ştia că hobbiţii nu pot să meargă pe-aici. O, da, Smeagol ştia.
― Atunci de ce nevoia ne-ai adus aici? zise Sam, neavând nici un chef să fie drept sau cu minte.
― Stăpânul a zis aşa. Stăpânul zice: „Du-ne la Poartă”. Şi bunul Smeagol aşa face. Aşa a zis stăpânul, stăpânul e înţelept.
― Am zis, interveni Frodo.
Chipul lui era crunt şi împietrit, dar hotărât. Era murdar, încercănat şi vlăguit, dar nu mai stătea ghemuit şi avea ochii limpezi.
― Am zis aşa pentru că mi-am făgăduit să intru în Mordor şi nu ştiu altă cale. Aşa c-am s-o iau pe drumul ăsta. Nu cer nimănui să vină cu mine.
― Nu, nu, stăpâne! se văicări Gollum, linguşindu-se pe lângă el, cuprins de o mare deznădejde. N-are nici un rost pe drumul ăsta! N-are rost! Nu duce Nepreţuitul la el! O să ne mănânce pe toţi, dacă o să ţi-l ia. O să mănânce toată lumea. Ţine-l, stăpâne, şi fii bun cu Smeagol. Nu-l lăsa să ţi-l ia! Sau pleacă, pleacă în locuri frumoase şi dă-i-l înapoi micuţului Smeagol. Da, da, stăpâne: dă-i-l înapoi. Smeagol o să-l ţină la adăpost; el o să facă mult bine, mai ales pentru hobbiţii cumsecade. Hobbiţii să meargă acasă. Nu vă duceţi la Poartă!
― Mi s-a poruncit să mă duc în ţinutul Mordor şi, prin urmare, am să mă duc, zise Frodo. Dacă există o singură cale, atunci pe-acolo o voi lua-o. Ce mi-e scris în frunte mi-e pus.
Sam nu zise nimic. Îi ajungea ceea ce citea pe chipul lui Frodo. Ştia că orice i-ar spune ar fi în zadar. Şi, la urma urmei, de la bun început nu avusese nici o nădejde; dar, fiind un hobbit vesel, nu avusese nevoie de nădejde, câtă vreme disperarea putuse fi amânată. Acum însă ajunseseră la sfârşitul amar. Dar se ţinuse de stăpânul său tot drumul; de aceea nici n-avea de gând să se dezlipească de el. Stăpânul lui n-avea să se ducă singur în Mordor. Sam avea să meargă cu el; şi, cum-necum trebuia să se descotorosească de Gollum.
Dar Gollum n-avea nici un chef ca ei să se descotorosească de el. Îngenunche la picioarele lui Frodo, frângându-şi mâinile şi văicărindu-se.
― Nu pe-aici, stăpâne! se rugă el. Mai e un drum. O, da, mai e unul. Alt drum mai întunecat, mai greu de găsit, mai tainic. Dar Smeagol îl ştie. Lasă-l pe Smeagol să ţi-l arate!
― Alt drum! zise Frodo neîncrezător, privind cercetător la Gollum.
― Da! Da! E-adevărat! Mai era un drum! Smeagol l-a aflat. Hai să mergem, să vedem dacă mai e acolo!
― Nu ne-ai spus despre el până acum.
― Nu. Stăpânul nu m-a întrebat. Stăpânul nu mi-a spus ce avea de gând. El nu-i spune bietului Smeagol. EI zice: „Smeagol, du-mă la Poartă” şi dup-aia, la revedere. Smeagol poate s-o ia Ia sănătoasa şi să-i fie bine. Dar acum el zice: „Am de gând să intru în Mordor pe-aici”. Aşa că lui Smeagol îi e tare frică. Nu vrea să-l piardă pe stăpânul cumsecade. Şi a făgăduit, stăpânul l-a făcut să făgăduiască, să-l scape pe Nepreţuit. Dar stăpânul o să-l ducă la el, drept la Mâna Neagră, dacă o s-o ia pe drumul ăsta. Aşa că Smeagol o să-i salveze pe amândoi şi se gândeşte la alt drum care-a fost odată ca niciodată. Stăpân cumsecade. Smeagol foarte bun, totdeauna-i de ajutor.
Sam se încruntă. Dacă ar fi putut să-l străpungă pe Gollum cu privirile, ar fi făcut-o cu siguranţă. Sufletul îi era plin de îndoială. După cît se părea, Gollum era deznădăjduit cu adevărat şi dornic să-l ajute pe Frodo. Dar lui Sam, amintindu-şi că trăsese cu urechea la sfada aceea, îi veni greu să creadă că Smeagol cel bun ieşise deasupra; în orice caz, nu glasul acela avusese ultimul cuvânt. Sam socotea că jumătăţile Smeagol şi Gollum (sau, cum îi numea el în gând, Hoitul şi Hoţul) căzuseră deocamdată la învoială şi făcuseră o alianţă: nici unul nu-şi dorea ca Duşmanul să pună mâna pe Inel; amândoi voiau ca Frodo să nu cadă ostatic şi să-l aibă sub ochii lor cît mai mult cu putinţă ― măcar câtă vreme Hoitul mai putea să pună laba pe „Nepreţuitul” lui. Dar Sam se îndoia c-ar mai fi vreun drum.