„Şi bine că ticălosu’ ăsta bătrân nu ştie nici juma’ din ce are stăpânul de gând să facă, îşi zise el. Dac-ar şti că domnu’ Frodo încearcă să termine o dată pentru totdeauna cu Nepreţuitul lui, pun rămăşag că s-ar isca mai mare necaz! Numai că Hoţul bătrân e-aşa speriat de Duşman ― e sau a fost la cheremul lui, din cît îmi pare ― încât mai degrabă s-ar descotorosi iute de noi decât să fie prins că ne dă o mână de ajutor, sau decât să ne lase să-i topim Nepreţuitul. Cel puţin aşa cred. Şi nădăjduiesc că stăpânu’ o să chibzuiască la asta. E înţelept, n-am ce zice, dar are inima slabă, aia e. Nici un Gamgee n-are cum să-şi dea seama ce-o să facă.”
Frodo nu-i răspunse lui Gollum pe dată. În timp ce mintea înceată, dar vicleană a lui Sam cântărea aceste îndoieli, el rămăsese cu ochii pironiţi la stânca întunecată din Cirith Gorgor. Scobitura unde îşi aflaseră ei refugiu era săpată într-o colină joasă la o oarecare înălţime deasupra unei văi ca un şanţ, care se întindea până la întăriturile de afară ale munţilor. În mijlocul văii se aflau temeliile negre ale turnului de veghe dinspre apus. În lumina dimineţii, drumurile care duceau la Poarta Mordorului nu se vedeau prea limpede; erau pale, pline de praf; unul şerpuia îndărăt, către miazănoapte; altul se pierdea la răsărit, în negurile care pluteau la poalele muntelui Ered Lithui; iar cel de-al treilea venea spre el. După ce cotea brusc în jurul turnului, intra într-un defileu strimt şi trecea chiar pe dedesubtul scobiturii în care se afla el. La apus, în dreapta, ocolea pe la capătul munţilor şi o lua spre miazăzi în întunericul adânc care năpădea toată partea de apus a Ephel Duathului; apoi se pierdea din vedere undeva, în porţiunea îngustă dintre munţi şi Râul cel Mare. În timp ce privea, Frodo zări pe câmpie frământare mare şi mişcare. Părea că oştiri întregi mărşăluiau acolo, deşi câmpia era în cea mai mare parte ascunsă în aburii şi miasmele care se ridicau din mlaştinile şi pustiurile dindărăt. Dar ici-colo se zărea scânteierea lăncilor şi a coifurilor; iar dincolo de întăriturile de lângă drum se vedeau călăreţi mergând în grupuri. Îşi aminti de vedenia de la Amon Hen, pe care o avusese cu doar câteva zile în urmă, deşi acum i se păreau ani. Atunci ştiu că nădejdea care îi pâlpâise o clipă în inimă era zadarnică. Goarnele nu răsunaseră ca o provocare, ci în semn de salut. Nu erau oamenii din Gondor care-l atacau pe Seniorul Întunecimii, ridicându-se ca nişte stafii răzbunătoare din mormintele vitejilor morţi demult, ci oameni de altă rasă, din Ţinuturile întinse de la Răsărit, care se adunau la porunca Marelui Senior, oştiri ce poposiseră peste noapte dinaintea Porţii lui şi acum mărşăluiau înăuntru, ca să întărească puterea muntelui. Ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama de întreaga primejdie în care se aflau ― singuri în lumina crescătoare a zilei, atât de aproape de ameninţarea aceea uriaşă ― Frodo îşi trase în grabă gluga cenuşie şi subţire peste cap şi coborî în vâlcea. Apoi se întoarse către Gollum.
― Smeagol, zise el, am să-ţi mai acord o dată încrederea mea. Se pare că n-am încotro şi că asta-i soarta mea, să primesc ajutor de la tine când sunt la ananghie; iar soarta ta e să-mi dai ajutor mie, cel pe care l-ai urmărit cu gânduri rele. Până acum meriţi toată preţuirea mea şi ţi-ai respectat cuvântul în credinţă. Zic în credinţă şi nu mă îndoiesc, adăugă el, aruncându-i lui Sam o privire; căci am fost de două ori în puterea ta şi nu ne-ai făcut nici un rău, şi nici n-ai încercat să-mi iei ceea ce cauţi de atâta vreme. Fie ca a treia oară să ne ajuţi cel mai bine! Dar te previn, Smeagol, eşti în primejdie.
― Da, da, stăpâne! încuviinţă Gollum. Primejdie cumplită! Lui Smeagol i se cutremură oscioarele numai când se gândeşte la asta, dar nu dă bir cu fugiţii. Trebuie să-l ajute pe stăpânul cumsecade.
― Nu m-am gândit la primejdia care ne paşte pe toţi, zise Frodo. Zic doar de cea care te priveşte numai pe tine. Ai făgăduit jurând pe ceea ce tu numeşti „nepreţuitul”. Ţine minte! Asta te leagă, dar te face şi s-o iei razna. Ai şi luat-o, de altfel, când ţi-ai dat nebuneşte în petic. „Dă-i-l înapoi lui Smeagol”, ai zis. Să nu mai spui aşa ceva niciodată! Să nu-ţi hrăneşti nădejdea aceasta, căci n-o să-l primeşti înapoi niciodată. Dar dorinţa ta îţi poate juca feste şi te va duce spre un sfârşit amar. Încă o dată, n-o să-l primeşti niciodată înapoi. Dacă n-oi avea şi n-oi avea încotro, am să-mi pun nepreţuitul pe deget; şi ştii bine că ai fost sub vraja lui, cândva, demult. Iar dacă, purtându-l, va fi să-ţi poruncesc, te vei supune, chiar dacă asta ar însemna să te arunci în prăpastie sau în foc. Şi, fii sigur, asta va fi porunca mea! Aşa că fii cu băgare de seamă, Smeagol!
Sam se uită la stăpânul său, încuviinţând, dar şi cu uimire; era ceva ce nu mai văzuse în înfăţişarea şi nu mai auzise în glasul lui până atunci. Avusese totdeauna încredinţarea că bunătatea dragului domn Frodo era mare, până la orbire. Bineînţeles, el zicea că stăpânul era cea mai înţeleaptă fiinţă din lume (poate în afară de bătrânul domn Bilbo şi Gandalf). În felul lui, şi Gollum putea să facă aceeaşi greşeală, adică să ia bunătatea drept orbire; dar la el era de înţeles, deoarece îl cunoştea de puţină vreme. În orice caz, vorbele lui Frodo îl puseră cu botul pe labe şi îl înspăimântară. Se gudura acum la pământ şi din bolboroselile lui nu se înţelegea decât „bunule stăpân”.
Frodo aşteptă nerăbdător o vreme, apoi rosti, de data aceasta mai puţin sever:
― Hai, Gollum sau Smeagol, dacă vrei, vorbeşte-mi despre celălalt drum şi arată-mi-l, dacă-l ştii. Este vreo nădejde care să mă facă să-mi schimb calea pe care-am luat-o? Spune repede, căci mă grăbesc.
Dar Gollum era într-o stare jalnică şi ameninţarea lui Frodo îl scosese din minţi. Nu era uşor să afli ceva limpede printre bălmăjelile şi miorlăiturile lui, întrerupte adeseori de clipe în care se târa la pământ şi îi ruga fierbinte pe amândoi să fie îndurători cu „bietul şi micuţul Smeagol”. După o vreme, se mai linişti puţin şi Frodo reuşi să pună cap la cap ceea ce spunea: dacă urmai drumul care cotea la apus de Ephel Duath, ajungeai până la urmă la o trecătoare printr-un pâlc de arbori negri. În dreapta, era o cale care cobora la Osgiliath şi la podurile peste Anduin; în mijloc, drumul ducea spre miazăzi.
― Mai departe, mai departe, zise Gollum. N-am fost niciodată pe acolo, dar se spune că la sute de leghe se vede Apa cea Mare, care nu-i niciodată liniştită. Sunt mulţi peşti acolo, iar păsările mănâncă peştii; frumoase păsări! Dar noi n-am fost niciodată acolo. Vai, n-am avut atâta noroc! Şi mai departe sunt întinderi mari de pământ, se spune, dar Faţa Galbenă e tare arzătoare acolo şi rareori apar norii, iar oamenii-s cumpliţi şi au chipuri întunecate. Noi nu dorim să vedem ţinutul ăla.
― Nu! făcu Frodo. Dar, hai, n-o lua razna! Ce poţi să-mi spui de-a treia cotitură?
― O, da, da! Mai e şi-al treilea drum, zise Gollum. E drumul spre stânga! începe imediat să urce, să urce şerpuitor şi iar să urce îndărăt, către tenebrele înalte. Apoi ocoleşte stânca neagră, o s-o vezi, o s-o vezi deodată deasupra şi-o să-ţi vină să intri în pământ.
― S-o văd? Ce să văd?
― Vechea fortăreaţă, tare veche şi cumplită acum. Când era Smeagol mic, de mult, auzea poveşti din Miazăzi. O, da, spuneam seara o groază de poveşti, aşezaţi pe malul Râului cel Mare, în ţinuturile sălciilor, pe când şi Râul era mai tânăr. Gollum, gollum! începu să plângă şi să bombăne. Hobbiţii aşteptară răbdători.