― Cine sunteţi şi ce căutaţi în ţinutul acesta? întrebă călăreţul în limba comună de la Soare-Apune, în felul lui Boromir, omul din Gondor.
― Mi se spune Pas Mare, îi răspunse Aragorn. Vin de la miazănoapte. Şi urmăresc nişte orci.
Călăreţul sări de pe cal. Îşi încredinţă lancea unui camarad de-al său care se apropiase şi descălecase alături, îşi trase sabia şi se opri in faţa lui Aragorn, privindu-l scrutător, nu fără oarecare uimire. Într-un târziu, vorbi din nou.
― La început am crezut că voi înşivă sunteţi orci, zise el, dar văd că nu-i aşa. Pe legea mea, nu prea aveţi habar de orci, de-aţi pornit aşa, la vânătoare. Erau iuţi, erau mulţi. V-aţi fi preschimbat din vânători în pradă, dacă i-aţi fi ajuns din urmă. E ceva necurat cu tine, Pas Mare.
Îşi plecă din nou privirea limpede, luminoasă asupra Pribeagului.
― Ăsta nu-i un nume pe care să-l dai unui om. Ciudate-ţi sunt şi straiele. Ai răsărit, cumva, din iarbă? Cum de ne-ai scăpat privirii? Eşti de neam elfesc?
― Nu, spuse Aragorn. Numai unul dintre noi e elf, Legolas, din îndepărtatul Codru Întunecat. Dar am trecut prin Lothlorien, aşa că avem asupra noastră darurile şi ocrotirea Doamnei.
Călăreţul se uită la ei cu şi mai multă uimire, dar privirea i se înăspri.
― Deci, există o Doamnă în Codrul de Aur, aşa cum zic poveştile străvechi, rosti el. Se spune că puţini scapă din mrejele ei. Ciudate vremuri mai trăim! Dar, dacă sunteţi sub ocrotirea ei, înseamnă că poate şi voi sunteţi urzitori de mreje sau vrăjitori.
Aruncă o privire rece către Gimli şi Legolas.
― Voi de ce nu vorbiţi, muţilor? îi întrebă el răstit.
Gimli se ridică de jos şi se propti pe picioarele răşchirate; îşi strânse securea în mână şi ochii lui negri scăpărară.
― Spune-mi cine eşti, călăreţule, şi-am să-ţi spun cine sunt şi încă ceva pe deasupra, zise el.
― Cât despre asta, rosti călăreţul, plecându-şi ochii spre gnom, străinul e cel care s-ar cuveni să se dezvăluie întâi. Şi totuşi, sunt Eomer, fiul lui Eomund, şi mi se spune Al Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor.
― Ei bine, atunci, ce-ar fi ca tu, Eomer, fiul lui Eomund, Al Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor, s-asculţi la Gimli, fiul gnomului Gloin, şi să-ţi cântăreşti vorbele necugetate? Îţi sare ţandăra din orice fleac şi numai sărăcia duhului tău ţi-ar mai putea scuza purtarea.
Ochii lui Eomer scăpărară, iar oamenii din Rohan începură să glăsuiască mânioşi, strângând cercul şi îndreptându-şi lăncile către ei.
― Cumetre gnom, ţi-aş reteza căpăţâna cu tot cu barbă de-ai fi oleacă mai răsărit, zise Eomer.
― Nu-i singur aici, zise Legolas, potrivindu-şi cât ai clipi o săgeată în arc. Ţi-ai găsi moartea înainte să loveşti.
Eomer ridică sabia şi lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă, dacă Aragorn n-ar fi ţâşnit între ei, ridicând mâna.
― Iertare, Eomer! strigă el. Când ai să afli mai multe, ai să-ţi dai seama de ce i-ai mâniat pe prietenii mei. N-avem de gând să facem vreun rău în Rohan şi nici vreunei vietăţi de acolo, fie el om sau cal. N-ai vrea mai bine ca, înainte să loveşti, să ne-auzi povestea?
― Ba da, zise Eomer, lăsându-şi sabia în jos. Dar drumeţii din Obştea Călăreţilor ar face bine să fie mai înţelepţi şi să lase trufia în vremurile noastre atât de nesigure. Întâi, spune-mi numele tău adevărat.
― Nu înainte să-mi spui tu în slujba cui te afli, zise Aragorn. Eşti prieten sau vrăjmaş cu Sauron, Seniorul Întunecimii din Mordor?
― Nu slujesc pe nimeni, afară de Cârmuitorul Obştii, Theoden, Regele din Thengel, îi răspunse Eomer. Nu ne supunem puterii din îndepărtatul Tărâm Negru, dar nici nu suntem încă pe picior de război; şi dacă de ei fugiţi, aţi face bine să părăsiţi ţinutul acesta. E zarvă mare la toate hotarele noastre şi suntem ameninţaţi; dar vrerea nu ni-i decât să fim liberi şi să trăim aşa cum am făcut-o şi pîn’acum, adică să ne vedem de-ale noastre, fără să ne punem în slujba nici unui domn străin, bun sau rău. Ne primeam oaspeţii cu drag în vremuri mai bune, dar acum suntem iuţi şi aspri cu veneticii nepoftiţi. Hai, spune cine eşti? Şi-n slujba cui? Cine ţi-a poruncit să-i hăituieşti pe orci în ţinutul nostru?
― Nu sunt în slujba nimănui, rosti Aragorn; dar i-aş hăitui pe supuşii lui Sauron în orice ţinut s-ar duce. Puţini sunt printre oamenii muritori cei care ştiu mai mult ca mine despre orci; şi nu-i urmăresc doar că aşa mi-a venit la socoteală. Orcii aceştia mi-au luat ostatici doi prieteni. Într-o astfel de situaţie, oricine n-are cal e silit s-o ia pe jos şi nu se mai gândeşte să ceară voie, atunci când porneşte pe urmele cuiva. Iar socoteala capetelor vrăjmaşe n-o mai ţin decât cu spada. Că doar sunt şi eu înarmat.
Aragorn îşi dădu mantia la o parte şi teaca elfească luci. Tăişul spadei Anduril îi fulgeră în mână ca o flăcăruie.
― Elendil! strigă el. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, şi mi se spune Elessar, Piatra Elfică, Dunadan, moştenitorul fiului lui Isildur Elendil, fiu al Gondorului. Iată sabia ce-a fost despicată şi făurită iar! Vrei să-mi sari în ajutor sau mi te-mpotriveşti? Alege iute!
Gimli şi Legolas îşi priviră prietenul uluiţi, căci nu-l mai văzuseră purtându-se astfel până atunci. Părea că se înălţase, în vreme ce Eomer se făcuse mai mic; şi zăriră, pe chipul lui însufleţit, imaginea fugară a puterii şi maiestăţii regilor de piatră. O clipă, lui Legolas i se păru că vede pe fruntea lui Aragorn pâlpâind o flacără albă, ca o cunună strălucitoare.
Eomer se dădu un pas îndărăt, cu chipul cuprins de veneraţie, îşi lăsă privirea mândră în pământ.
― Pe legea mea că trăim vremuri ciudate, murmură el. Visul şi legenda ţâşnesc la viaţă aşa, din pământ, din iarbă verde… Spune-mi, mărite senior, ce vânt te-aduce pe aceste meleaguri? Şi ce-nţeles au vorbele-ţi întortocheate? De mult Boromir, fiul lui Denethor, plecat-a să afle răspuns, iar calul pe care i l-am împrumutat s-a-ntors fără călăreţ. Ce-osândă ne-aduci de la miazănoapte?
― Osânda alegerii, rosti Aragorn. Poţi să-i spui asta lui Theoden, fiul lui Thengeclass="underline" războiu-i stă dinainte; şi are a alege să fie de partea lui Sauron sau împotriva lui. Nimeni nu mai poate trăi aşa cum a făcut-o până acum şi, vorba ceea, puţini îşi vor mai păstra cumpătul. Dar despre aceste treburi însemnate om discuta ceva mai târziu. Dacă oi avea noroc, mă voi înfăţişa eu însumi dinaintea regelui. Acum însă sunt la ananghie şi-ţi cer ajutorul, sau măcar nişte veşti. Ţi-am spus că suntem pe urmele unei hoarde de orci care ne-au luat prietenii. Ne poţi spune ceva?
― Da, nu mai e nevoie să-i urmăriţi, zise Eomer. I-am nimicit pe orci.
― Şi prietenii noştri?
― N-am dat de nimeni, afară de orci.
― Ciudat, zise Aragorn. V-aţi uitat bine printre cei ucişi? Afară de leşuri orceşti, n-aţi văzut cumva vreun trupşor ce-n ochii voştri ar fi părut de copil? Desculţ şi înveşmântat în cenuşiu.
― Nu erau printre ei nici gnomi, nici copii, zise Eomer. I-am numărat şi i-am despuiat pe toţi, apoi i-am aruncat grămadă şi le-am dat foc, după legea noastră. Cenuşa mai fumegă încă.
― Noi nu vorbim de gnomi sau de copii, zise Gimli. Prietenii noştri erau hobbiţi.
― Hobbiţi? făcu Eomer. Ce-or mai fi şi ăştia? Ciudat nume.
― Un nume ciudat pentru un neam la fel de ciudat, rosti Gimli. Dar tare drag inimii noastre. Se pare c-aţi auzit şi în Rohan de cuvintele care i-au tulburat pe cei din Minas Tirith. În ele era vorba despre Ţara Piticuţilor. Aceşti hobbiţi sunt piticuţi.