― Poveşti de la Miazăzi, continuă Gollum, despre Oamenii înalţi, cu ochi strălucitori, cu casele ca nişte coline de piatră, despre coroana de-argint a regelui lor şi despre Copacul Alb; poveşti minunate. Durau turnuri foarte înalte şi unul dintre ele era alb-argintiu, iar înăuntrul lui era o piatră ca luna; împrejur se înălţau ziduri măreţe şi albe. O, da, se povesteau multe despre Turnul Lunii!
― Ăsta trebuie să fie Minas Ithil, pe care l-a durat Isildur, fiul lui Elendil, zise Frodo. Isildur e cel care a tăiat degetul Duşmanului.
― Da, el nu are decât patru la Mâna Neagră; dar şi-atâtea îi sunt de-ajuns, zise Gollum, cutremurându-se. Şi ura cetatea lui Isildur.
― Da’ ce nu urăşte el? zise Frodo. Însă ce legătură are Turnul Lunii cu noi?
― Păi, stăpâne, acolo au fost şi sunt turnul înalt şi casele albe şi zidul; dar acum nu-s frumoase, nu-s bune. Le-a cucerit de mult. A ajuns un loc cumplit. Călătorii se-nfioară când îl văd, se strecoară să nu fie zăriţi, se feresc de umbra lui. Dar stăpânul va trebui s-o ia pe drumul ăla. Asta e calea cealaltă. Singura. Căci munţii sunt mai mici acolo şi vechiul drum urcă şi tot urcă, până ajunge la o trecătoare întunecată în vârf şi-apoi coboară şi tot coboară iar, în Gorgoroth.
Glasul i se stinse într-o şoaptă şi se cutremură.
― Şi cu ce-o să ne-ajute asta pe noi? întrebă Sam. Nu mă-ndoiesc că Duşmanul ştie tot despre munţii lui şi că drumul ăla-i la fel de păzit ca ăsta de-aici. Turnu’ nu-i pustiu, nu-i aşa?
― O, nu. Nu-i pustiu, şopti Gollum. Pare gol, dar nu e. Făpturi înspăimântătoare sălăşluiesc acolo! Orci, da! Peste tot numai orci! Da’ sunt şi alte făpturi mai rele. Drumul urcă drept pe la umbra zidurilor şi ajunge la poartă. Ei văd tot ce mişcă. Făpturile alea dinăuntru ştiu orice: Veghetorii Tăcuţi.
― Aşadar, asta e povaţa ta, zise Sam, să ne punem iar pe mărşăluială către miazăzi, să dăm de aceeaşi belea, poate mai rea ca asta când om ajunge acolo, dac-om ajunge?
― Nu, nu, nicidecum, zise Gollum. Hobbiţii trebuie să vadă, trebuie să priceapă. El nu se-aşteaptă la un atac de-acolo. Ochiul Lui se uită de jur împrejur, dar sunt locuri unde vede mai bine şi altele unde nu vede chiar aşa. Nu poate să vadă tot deodată, nu încă. Vezi, a cucerit ţinutul la miazănoapte de Munţii Umbrei, până la Râu şi stăpâneşte acum toate podurile. Şi crede că nimeni nu poate să ajungă la Turnul Lunii fără să se lupte la poduri sau fără bărci. Dar astea se văd şi El află deîndată.
― Se pare că ştii multe despre ce face şi ce gândeşte El, zise Sam. Aţi stat în ultima vreme de vorbă? Sau te-ai dat la taclale cu orcii?
― Hobbitu’ nu-i cumsecade, nu-nţelege, rosti Gollum, aruncându-i lui Sam o privire mânioasă şi întorcându-se spre Frodo. Sigur, Smeagol a stat de vorbă cu orcii, înainte să-l întâlnească pe stăpân; şi cu mulţi oameni a călătorit foarte departe. Şi ce zice El acum, zic şi alţii. Aici, la miazănoapte e marea primejdie pentru El şi pentru noi. Într-o zi, foarte curând, el o să iasă pe Poarta Neagră. Ăsta-i singurul drum pe unde pot veni oştirile mari. Dar jos, la apus El nu se teme. Acolo-s Veghetorii Tăcuţi.
― Chiar aşa, făcu Sam, ca să nu se lase mai prejos. Adică noi să ne-apropiem, să le batem la poartă şi să-i întrebăm dacă nu cumva am rătăcit calea spre Mordor? Sau sunt prea tăcuţi ca să ne răspundă? N-are nici o noimă! Asta o putem face şi-aici, să nu ne mai ostenim atâta.
― Nu glumi cu asta, şuieră Gollum. Nu-i nimic de râs. Vai, nu! Nu-i rost de veselie! N-are nici o noimă să-ncerci să intri în Mordor. Dar dacă stăpânul zice „Trebuie să mă duc” sau „Mă voi duce”, atunci nu are încotro şi o să-ncerce o cale. Dar nu-i nevoie să se ducă în cetatea aceea îngrozitoare, o, nu, bineînţeles! Aici vine Smeagol şi-i sare în ajutor, drăguţul de Smeagol, cu toate că nu-i spune nimeni despre ce-i vorba. Smeagol e iar de ajutor. El a găsit-o, el o ştie.
― Ce-ai găsit? întrebă Frodo.
Gollum se ghemui şi glasul i se stinse din nou într-o şoaptă.
― O potecuţă care duce sus, în munţi; şi dup-aia o scară, o scară îngustă, o, da, o scară îngustă şi lungă. Şi pe urmă mai multe scări. Şi pe urmă ― aici glasul i se stinse şi mai tare ― un tunel; la urmă, o crăpătură mică, şi o potecuţă sus, deasupra trecătorii mai mari. Pe-acolo a fugit Smeagol din tenebre! Da’ asta a fost acu’ mulţi ani. Potecuţa o fi pierit; da’ poate nu, poate nu.
― Nu-mi place deloc povestea asta, zise Sam. Aşa cum spui, pare prea uşor. Chiar de mai e poteca, e sigur păzită. Pe atunci nu era, Gollum?
Rostind acestea, zări sau i se păru că zăreşte o sclipire verzuie în ochii lui Gollum. Acesta mârâi, dar nu răspunse.
― Nu e păzită? întrebă Frodo sever. Şi chiar ai fugit din tenebre, Smeagol? Oare nu cumva ţi s-a dat voie să pleci cu o misie? Cel puţin aşa i s-a părut lui Aragorn când a dat de tine prin Smârcurile Morţilor, acu’ câţiva ani.
― Minciună! şuieră Gollum şi ochii i se umplură de răutate, auzind numele lui Aragorn. A minţit, da, da! Am scăpat cu puterile mele. Aşa e, mi s-a spus să caut Nepreţuitul; şi-am scotocit, şi-am scotocit, dar nu să-l găsesc pentru Întunecatul. Nepreţuitul a fost al nostru, a fost al meu! Eu am fugit!
Frodo avu simţământul ciudat că, în privinţa asta, Gollum nu era departe de adevăr aşa cum s-ar fi aşteptat; că, într-un fel sau altul, găsise o cale de ieşire din Mordor prin propria-i viclenie. Se gândi, de asemeni, că Gollum zisese eu şi asta, se părea, era un semn rar că rămăşiţele din vechea lui cinste ieşiseră pentru moment învingătoare. Dar chiar dacă Gollum putea fi crezut în această privinţă, Frodo nu uita că Duşmanul era viclean. Fuga putea să fi fost cu bună ştiinţă sau pusă la cale, cu voie de la Turnul Întunecimii. Gollum îi ascundea unele lucruri, era limpede asta.
― Te-ntreb din nou, zise el; drumul ăsta tainic nu e păzit?
Dar numele lui Aragorn îl aruncase pe Gollum într-o stare întunecată. Avea aerul mincinosului bănuit când spusese şi el o dată-n viaţa lui adevărul; sau măcar în parte. Aşa că nu răspunse.
― Nu e păzit? întrebă iar Frodo.
― Ba da, o fi. Nu-i nici un loc sigur în ţinutul ăsta, zise Gollum ursuz. Nu-i nici un loc sigur. Dar stăpânul n-are decât să-ncerce sau să se ducă acasă. Altă cale nu-i.
Nu mai scoaseră nimic de la el. Nu ştia sau nu voia să spună cum se numea locul acela primejdios sau trecătoarea înaltă.
Trecătoarea se numea Cirith Ungol şi se vorbea despre ea cu multă spaimă. Pesemne că, dacă Aragorn ar fi fost cu ei, le-ar fi spus numele şi tâlcul lui; iar Gandalf i-ar fi pus în gardă. Dar erau singuri. Aragorn era departe, Gandalf stătea printre ruinele Isengardului şi se înfrunta cu Saruman, întârziat în acţiunile sale de trădare. Şi chiar în clipa în care îi spusese lui Saruman ultimele cuvinte şi palantirul se izbise în flăcări de treptele din Orthanc, gândul lui tot spre Frodo şi spre Sam cel înţelept se îndreptase; îi căutase leghe peste leghe cu ochii minţii, cu milă şi nădejde.
Poate că Frodo simţise ceva fără să ştie, aşa cum i se întâmplase la Amon Hen, deşi credea că Gandalf se prăpădise, pierise pentru totdeauna în tenebrele depărtate ale Moriei. Rămase aşezat pe pământ multă vreme, tăcut, cu capul plecat, căznindu-se să-şi amintească tot ce-i spusese Gandalf. Dar în legătură cu taina aceasta nu-i veni nimic în minte. Adevărul era că fuseseră lipsiţi de învăţătura lui Gandalf mult prea curând, pe când Tărâmul Întunecimii era încă departe. Cum se intra acolo, Gandalf nu le spusese. Pesemne că nu ştia. Se încumetase odată în fortăreaţa Duşmanului, la miazănoapte, în Doi Guldur. Dar în Mordor, la Muntele de Foc, şi în Barad-dur, fusese oare, de când Seniorul Întunecimii se ridicase iar la putere? Frodo credea că nu. Şi iată-l pe el acum, un piticuţ din Comitat, un simplu hobbit de la ţară, pus să găsească o cale pe care nici cei mari nu puteau sau nu îndrăzneau să meargă. Ce soartă nenorocită! Dar se învoise chiar la el acasă, într-o primăvară apusă, din anii de demult, atât de îndepărtaţi, încât părea o parte dintr-o povestire despre tinereţea lumii, pe când erau încă în floare Copacii de Argint şi de Aur. Nenorocită taină! Pe ce drum s-o ia? Şi dacă amândouă duceau spre groază şi moarte, la ce bun taina asta?