Ziua se târa înainte. Se lăsă o linişte adâncă peste micul lor ascunziş cenuşiu, atât de aproape de tărâmul spaimei; o linişte pe care o puteai pipăi, de parcă ar fi fost un văl gros între ei şi lumina din jur. Deasupra se înălţa bolta palidă a cerului brăzdat de fuioare iuţi de fum, depărtată şi înaltă, abia zărită prin hăuri de aer greu, colcăind de gânduri. Nici măcar un vultur în soare nu i-ar fi văzut pe hobbiţi, aşa cum stăteau acolo sub povara sorţii grele, fără să scoată o vorbă, fără să facă nici cea mai mică mişcare, învăluiţi în mantiile cenuşii. Privirile lui s-ar fi oprit, poate, o clipă, asupra lui Gollum, o umbră firavă, prăbuşită la pământ ― scheletul vreunui copil de-al Oamenilor de care mai atârnau nişte zdrenţe, cu braţele şi picioarele aproape la fel de subţiri şi de albe ca oasele; nici măcar o fărâmă de carne care să merite o ciuguleală.
Frodo îşi sprijinise fruntea de genunchi, dar Sam stătea întins pe spate cu mâinile sub cap, holbându-se pe sub glugă la cerul pustiu. Deodată i se păru că vede umbra unei păsări întunecate rotindu-se sub privirile sale, plutind, apoi rotindu-se iar. Se iviră încă două, apoi şi-a patra. Abia le putea zări, dar i se părea că erau uriaşe, cu aripile largi, şi că zburau la mare înălţime. Îşi acoperi ochii şi se ghemui în faţă. Aceeaşi spaimă prevestitoare o mai încercase aproape de Călăreţii Negri ― groaza neputincioasă care pusese stăpânire pe el, la auzul ţipătului adus de vânt şi la vederea umbrei asupra lunii ― deşi acum nu era atât de zdrobitoare şi de aprigă; ameninţarea părea mult mai depărtată. Dar ea exista. O simţea şi Frodo. Gândirea i se frânse. Se foia şi tremura, dar nu ridică privirile. Gollum se strânsese cu totul, ca un păianjen încolţit. Siluetele înaripate se rotiră şi se prăbuşiră iute îndărăt, spre Mordor.
Sam trase adânc aer în piept.
― Călăreţii mişună iar pe sus, rosti el cu un glas răguşit şi şoptit, i-am zărit. Credeţi că ei ne-au văzut pe noi? Erau tare sus. Iar dacă sunt tot Călăreţii Negri, nu-i aşa că nu prea văd pe lumină de zi?
― Nu, pesemne că nu, zise Frodo. Dar armăsarii lor, da. Făpturile acelea înaripate pe care călăresc, văd, după cât se pare, mai bine ca orice altă vietate. Sunt ca nişte corbi uriaşi. Urmăresc ceva; mă tem că Duşmanul veghează.
Spaima trecu, dar liniştea învăluitoare fusese risipită. O vreme se simţiseră rupţi de lume, ca pe o insulă nevăzută; zăceau iar descoperiţi, primejdia se întorsese. Dar Frodo nu-i vorbi nici acum lui Gollum şi nici nu se hotărî ce să aleagă. Ţinea ochii închişi, ca şi cum ar fi visat sau ar fi fost cufundat în tot felul de trăiri şi amintiri. Într-un târziu, se răsuci şi se ridică în picioare, părând că era gata-gata să vorbească şi să ia o hotărâre. Dar…
― La naiba! făcu el. Asta ce mai e?
O nouă spaimă puse stăpânire pe ei. Auziră zvon de cântec şi strigăte răguşite. La început părură foarte depărtate, dar se apropiau din ce în ce mai mult de ei. Prin mintea lor trecu deodată acelaşi gând: înaripaţii aceia negri îi iscodiseră şi-şi trimiteau acum oştenii înarmaţi să pună mâna pe ei; căci iuţeala slujitorilor cumpliţi ai lui Sauron era neasemuită. Se ghemuiră ascultând. Glasurile şi zăngănitul armelor erau foarte aproape. Frodo şi Sam îşi scoaseră săbiuţele din teacă. Era imposibil să mai fugă.
Gollum se ridică încet şi se târî ca un gândac spre marginea gropii. Se înălţă cu mare, mare grijă, câte puţin, până putu să se uite printr-o crăpătură dintr-un bolovan. Rămase acolo neclintit o vreme, fără să facă nici un zgomot. Deodată glasurile începură să se stingă, până pieriră cu totul. Departe, răsună un corn pe crenelurile Morannonului. Atunci Gollum se retrase şi lunecă înapoi în groapă.
― Mai mulţi oameni se-ndreaptă spre Mordor, zise el cu glas scăzut. Chipuri întunecate. N-am mai văzut pân-acum asemenea oameni, nu, Smeagol n-a mai văzut aşa ceva. Sunt cumpliţi. Au ochii negri, părul negru, lung, şi cercei de aur în urechi; da, mult aur frumos. Şi unii sunt mânjiţi cu roşu pe obraji şi au mantii roşii; steagurile lor sunt tot roşii, la fel ca vârfurile lăncilor; au scuturi rotunde, galben cu negru, pline de ţepi. Nu cumsecade; tare haini şi cruzi arată oamenii ăştia! Aproape la fel de răi ca orcii şi mult mai mari. Smeagol crede că sunt din Miazăzi, de dincolo de capătul Râului cel Mare; pe drumul ăla au venit. S-au dus spre Poarta Neagră; Dar s-ar putea să mai vină şi alţii. Vine tot mai multă lume în Mordor. Până la urmă toată suflarea o să intre acolo.
― Erau şi olifanţi? întrebă Sam, uitându-şi spaima şi vrând să afle veşti despre locuri ciudate.
― Nu, olifanţi nu! Ce sunt olifanţii? nu se dumiri Gollum.
Sam se ridică în picioare cu mâinile la spate (aşa cum făcea totdeauna când recita poezii) şi începu:
― Astea-s nişte stihuri de la noi, din Comitat, rosti Sam după ce termină de recitat. Or fi prostii, n-or fi prostii… Da’ avem şi noi poveştile noastre şi ne vin şi nouă veşti de la Miazăzi. În zilele de demult, hobbiţii mai călătoreau şi ei din când în când. Asta nu-nseamnă că se mai întorceau toţi şi nici că li se dădea întru totul crezare: nimic altceva decât nişte veşti din Bree, la fel de demne de crezare ca bârfa din Comitat, cum se zicea pe la noi. Da’ am auzit poveşti despre seminţia uriaşă departe, în Ţinuturile Soarelui. Le zicem swertingi în basmele noastre; călăresc pe olifanţi, se spune, când pornesc la luptă. Swertingii îşi pun casele, turnurile şi tot ce au pe spinările olifanţilor care dau cu pietre unii-ntr-alţii. Aşa că în clipa când ne-ai spus că-s „oameni de la Miazăzi, înveşmântaţi în roşu şi aur, mi-am zis, „Oare n-or fi şi olifanţi?” Căci dacă-i pe-aşa, voiam şi eu să-i văd, cu toată primejdia. Da’ acum nu cred c-o să mai văd vreodată olifanţi. Poate nici nu sunt asemenea fiare, zise el oftând.
― Nu, olifanţi nu, zise Gollum iar. Smeagol n-a mai auzit de-aşa ceva. Şi nici nu vrea să-i vadă, nu vrea să ştie că sunt. Smeagol vrea să plece de-aici şi să se-ascundă într-un loc mai apărat. Smeagol vrea ca şi stăpânul să plece. Stăpânul cumsecade nu vrea să vină cu Smeagol?
Frodo se ridică în picioare. Cu toate grijile care îl copleşeau, izbucnise în râs când Sam dăduse drumul la stihurile acelea străvechi de spus la gura sobei, despre olifant, şi buna dispoziţie îi risipi şovăiala.