― Ce bine-ar fi s-avem o mie de olifanţi, în frunte cu Gandalf călare pe unul alb, zise el. Atunci poate ne-am croi şi noi drum pe tărâmul acela al răului. Dar nu avem decât picioarele astea ale noastre obosite. Ei bine, Smeagol, a treia cotitură s-ar putea să iasă cel mai bine. O să merg cu tine.
― Bun stăpânu’, înţelept stăpânu’, cumsecade stăpânu’! strigă Gollum cuprins de încântare şi gudurându-se lângă genunchii lui Frodo. Bun stăpânu’! Atunci odihniţi-vă, hobbiţei drăgălaşi, la umbra pietrelor, lângă pietre! Odihniţi-vă şi staţi liniştiţi, pîn-o pleca Faţa Galbenă. Dup-aia putem s-o ştergem. Tiptil şi iute ca umbrele, aşa trebuie s-o ştergem!
IV
În care e vorba despre mirodenii şi despre tocăniţa de iepure
Se odihniră în cele câteva ceasuri care rămăseseră din zi, mutându-se mereu la răcoare, după cum se mişca soarele, până când, în sfârşit, umbra marginii de apus a vâlcelei în care se aflau se lungi şi groapa fu năpădită de întuneric. Atunci ciuguliră câte ceva şi băură cu măsură. Gollum nu mâncă nimic, dar primi apa cu bucurie.
― Curând o s-avem destulă, zise el, lingându-se pe buze. Curge apă bună în pâraiele ce se varsă în Râul cel Mare; bună-i apa în ţinutul unde ne ducem! Smeagol poate să facă rost şi de-ale gurii. Căci tare-i e foame; da, da, gollum!
Îşi aşeză palmele mari pe pântecele supt şi în ochi îi apăru o lumină verzuie, spălăcită.
Se înserase bine când, în sfârşit, ieşiră târându-se peste marginea de apus a vâlcelei şi porniră pe marginea drumului, pierzându-se ca nişte stafii, în ţinutul acela sfărâmat. Trecuseră trei nopţi de când fusese lună plină, dar astrul nu se-arăta peste munţi până aproape de miezul nopţii, aşa că în primele ceasuri întunericul fu deplin. O singură lumină roşie ardea sus, în Turnurile Colţilor, dar, altminteri, nu se auzea şi nu se vedea nimic pe Morannon, unde străjerii se plimbau neobosit.
Se părea că ochiul acela roşu îi urmări până la mile întregi depărtare, în timp ce fugeau împiedicându-se prin pustiiciunea pietroasă. În stânga lor şerpuia drumul pe care însă nu îndrăzneau s-o apuce, dar căutau să nu se depărteze prea mult de el. Până la urmă, după ce trecuse o bună bucată din noapte şi ei erau frânţi de oboseală, căci nu reuşiseră să se odihnească decât foarte puţin, ochiul se micşoră cât un punct aprins, apoi se făcu nevăzut; cotiseră pe după umărul întunecat de la miazănoapte al munţilor ceva mai puţin înalţi, luând-o către miazăzi.
Atunci făcură iar popas, cu inimile ciudat de uşoare, însă nu pentru multă vreme. Nu prea puteau ţine pasul cu Gollum. După socoteala lui, erau aproape treizeci de leghe din Morannon până la răscruce, mai sus de Osgiliath, şi nădăjduia să facă drumul cu patru opriri. Aşa că nu trecu mult şi-o porniră iar căznit mai departe, până când zorile începură să se risipească încet în singurătatea cenuşie şi nesfârşită. Străbătuseră aproape opt leghe şi hobbiţii n-ar mai fi fost, nici să vrea, în stare să facă vreun pas.
În lumina care creştea, ţinutul nu li se mai păru atât de sterp şi de ruinat. Munţii se desluşeau încă, prevestitori de rele, în stânga lor, dar în apropiere, la stânga, văzură drumul către miazăzi, care se ţinea acum departe de poalele negre ale colinelor şi o lua la vale spre apus. îndărătul lui se zăreau povârnişurile năpădite de arbori sumbri, ca nişte nori întunecaţi, dar de jur împrejur se întindea o pustă nesfârşită, plină de bălării, de grozamă, de corni şi de alte tufe necunoscute lor. Ici-colo, se zăreau pâlcuri de pini înalţi. Hobbiţilor le mai crescură un pic inimile, în ciuda oboselii: aerul era proaspăt şi înmiresmat şi le amintea de înălţimile depărtate din Meleagul de la Miazănoapte. Asta le plăcu, fiindcă se găseau pe-un pământ stăpânit doar de câţiva ani de Seniorul Întunecimii, care nu se prăbuşise cu totul în paragină. Dar nu uitau primejdia care îi păştea şi nici Poarta Neagră încă atât de aproape, deşi ascunsă îndărătul înălţimilor mohorâte. Căutară un ascunziş unde să se adăpostească pe timpul zilei de ochi duşmănoşi.
Ziua trecu anevoie. Stăteau întinşi în inima pustei şi numărau ceasurile molcome în care parcă nu se schimba aproape nimic; căci se aflau încă sub umbrele muntelui Ephel Duath, iar soarele era acoperit de văluri. Frodo adormi de câteva ori, adânc şi liniştit, fie că se încredea cu totul în Gollum, fie pentru că era prea obosit ca să-şi mai facă vreo grijă în privinţa lui; dar Sam nu reuşi decât să aţipească, chiar şi când Gollum adormi iute buştean, tresărind şi fornăind în visurile sale tainice. Mai degrabă foamea decât neîncrederea îl ţinea treaz; începuse să-i fie dor de o masă bună, ― fierbinte, ca la mama acasă.
De îndată ce ţinutul pieri într-o masă cenuşie Ia căderea nopţii, porniră iar. Gollum îi duse spre drumul de la miazăzi; iar după aceea îşi continuară călătoria mai iute, deşi primejdia era mai mare. Ciuleau urechile, să prindă orice zgomot de copite sau de paşi în faţă sau în spate; dar noaptea se scurse şi nu dădură de nici un călător călare sau pe jos.
Drumul fusese făcut de mult de tot şi vreo treizeci de mile fuseseră drese de curând, dar, pe măsură ce înainta înspre miazăzi, se părăginea tot mai tare. Se mai ghicea încă dibăcia oamenilor de altădată în felul său drept, sigur şi fără poticneli; ici-colo, trecea peste povârnişurile colinelor sau se avânta peste pâraie, în arcuiri largi, arătoase şi bine durate; dar, până la urmă, toate semnele de lucrătură în piatră se făcură nevăzute, afară de câte un stâlp prăbuşit ici şi colo, ivindu-se printre hăţişurile de pe margini, sau de vechi bucăţi de caldarâm, abia zărindu-se printre buruieni şi muşchi. Mărăcini, arbori şi ferigi se târau şi atârnau peste margini sau năpădeau toată suprafaţa drumului. Într-un târziu, ajunseră pe un drumeag neumblat; dar nu şerpuia deloc; o ţinea drept înainte şi îi călăuzea pe cea mai iute cale.
Astfel ajunseră la fruntariile de miazănoapte ale ţinutului căruia oamenii îi ziceau cândva Ithilien, o ţară fermecătoare, cu înălţimi împădurite şi pâraie repezi. Noaptea se făcu frumoasă sub stele şi sub luna rotundă, iar hobbiţilor li se păru că văzduhul era tot mai înmiresmat, pe măsură ce înaintau; şi din pufniturile şi bombănelile lui Gollum, se părea că observase şi el acest lucru şi nu prea-i cădea bine. La primele semne ale zilei, făcură din nou popas. Se aflau la capătul unei crăpături lungi, adânci, cu pereţii abrupţi la mijloc, unde drumul tăia o creastă pietroasă, dar de acolo urcară pe malul de apus care dădea dincolo de fruntarii.
Cerul se lumina şi văzură că munţii erau acum mai departe, la răsărit, şi se pierdeau în zare. După ce o luară spre apus, apărură povârnişuri domoale care coborau până hăt-departe, în neguri. De jur împrejur, creşteau dumbrăvi de copaci ― brazi, cedri şi chiparoşi, precum şi alte soiuri necunoscute în Comitat ― în mijlocul cărora se zăreau poieni întinse; şi peste tot se învolburau puhoaie de ierburi înmiresmate şi de tufişuri. Lunga călătorie din Vâlceaua Despicată îi adusese departe, la miazăzi de ţinutul lor, dar niciodată până acum nu mai simţiseră hobbiţii o asemenea schimbare de climă ca aici, în regiunea aceasta adăpostită. Primăvara îşi făcea deja de lucru în jurul lor: frunzele de ferigă străpungeau muşchiul şi pământul gras, zadele îşi întindeau degetele verzi, printre smocurile de iarbă înfloriseră floricelele, păsărelele cântau. Ithilien, grădina Gondorului, acum pustiită, păstra încă ceva din drăgălăşenia unei driade despletite.