La miazăzi şi la apus, ţinutul se deschidea spre văile mai calde ale Anduinului şi la răsărit de Ephel Duath, fără să ajungă însă până sub umbrele muntelui; se întindea apoi la nord până la Emyn Muil şi se deschidea primitoare aerului de miazăzi şi vânturilor umede dinspre Marea depărtată. Creşteau aici o mulţime de arbori măreţi, plantaţi în vechime, răvăşiţi de trecerea anilor, în noianul unui hăţiş de lăstari; apoi mai erau dumbrăvi şi desişuri de tamarisc şi de terebinţi spinoşi, de măslini şi de dafini; ienupări şi mirt; şi tufe de cimbru care învăluiau cu tulpinile lor târâtoare, lemnoase, pietre ascunse în tapiserii adânci. Mai multe soiuri de salvie îşi arătau florile albastre, roşii sau verde-pal, iar pătrunjelul şi sovârful abia răsăriseră, dimpreună cu multe alte ierburi frumos mirositoare cu forme şi miresme mai presus de ştiinţa, grădinărească a lui Sam. Saxifraga şi celelalte ierburi înstelau deja grotele şi pereţii stâncoşi. Primulele şi anemonele se deşteptau printre crengile de alun, iar coprinde şi lăcrimioarele nenumărate îşi scoteau capetele din iarba deasă şi verde dimprejurul heleşteelor formate de pâraiele repezi în adâncituri răcoroase, în revărsarea lor spre Anduin.
Călătorii întoarseră spatele drumului şi o luară pe povârniş în jos. În vreme ce-şi purtau paşii printre tufişuri şi ierburi, îi împresurau miresmele suave. Gollum tuşea şi icnea; dar hobbiţii trăgeau adânc aer în piept şi Sam izbucni deodată în râs ― un râs de uşurare, nu de bucurie. Porniră pe firul unui pârâu care curgea iute în faţa lor, la vale. Curând îi duse la un lac micuţ şi limpede, într-o vâlcea domoală; se ivise în ruinele prăbuşite ale unui vechi bazin de piatră, a cărui margine crestată era acoperită cu muşchi şi rugi de mure; de jur împrejur, se ridicau spadele înşiruite ale irişilor şi frunzele de nufăr pluteau pe oglinda lui întunecată şi tremurătoare; dar era adânc şi proaspăt şi se revărsa molcom peste un prag de piatră de la capătul celălalt. Aici se spălară şi băură pe săturate din puhoiul care se vărsa în lac. Apoi căutară o ascunzătoare unde să se odihnească; căci locul acesta cu înfăţişare frumoasă era totuşi acum pe teritoriul Duşmanului. Nu se abătuseră prea mult de la drum; cu toate acestea, văzuseră chiar şi în locul acela urmele vechilor războaie şi rănile mai noi, pricinuite de orci şi de alţi slujitori scârbavnici de-ai Seniorului Întunecimii ― un puţ plin cu gunoaie şi resturi; arbori doborâţi fără rost şi lăsaţi să moară, cu scoarţa crestată urât, năpădită de rune şi de alte însemne cumplite ale Ochiului.
Strecurându-se pe sub cascada care pornea din lac, mirosind şi mângâind plantele şi arborii aceia neobişnuiţi, Sam, care uitase pentru moment de Mordor, îşi aduse aminte de primejdia ce plutea peste tot. Se împiedică de o pirostrie scorojită de flăcări, în mijlocul căreia găsi o grămadă de oase făcute scrum şi de ţeste. Trandafirii sălbatici, răsura şi clematitele crescuseră atât de repede, încât trăseseră deja un voal peste urmele festinului şi ale măcelului aceluia cumplit, deşi nu se întâmplase cu prea mult timp în urmă. Alergă înapoi la tovarăşii săi, dar nu zise nimic; era mai bine ca oasele acelea să se odihnească în pace, nu să pună Gollum laba pe ele şi să le scormonească.
― Hai să ne întindem pe undeva, zise el. Dar să nu fie prea jos. Vreau să mă odihnesc la înălţime.
Un pic mai sus de lac, dădură de un aşternut cafeniu şi moale din ferigă rămasă de anul trecut. Îndărătul lui se întindea un desiş de lauri cu frunzele întunecate, căţăraţi pe un mal abrupt, pe creasta căruia creşteau cedri bătrâni. Aici hotărâră să se odihnească şi să-şi petreacă ziua, care făgăduia deja să fie strălucitoare şi caldă, bună de preumblări, la umbra dumbrăvilor şi prin poienele din Ithilien; dar, deşi orcii se fereau de lumina soarelui, erau aici multe ascunzişuri de unde puteau să-i pândească; şi mai erau şi alţi ochi răi peste fruntarii, căci Sauron avea mulţi slujitori. Cât despre Gollum, nu voia nici în ruptul capului să se mişte la lumina Feţei Palide. Curând, aceasta avea să-şi arate privirile peste culmile întunecate din Ephel Diiath, iar el ar fi leşinat şi s-ar fi chircit de lumină şi căldură.
Cât merseseră, Sam se gândise mereu la mâncare. Acum deznădejdea că Poarta nu putea fi trecută rămăsese îndărăt, iar el, spre deosebire de stăpânul său, nu se simţea atât de dornic să uite de nevoi până la terminarea drumului şi, oricum, i se părea mai înţelept să păstreze din merindele elfeşti pentru timpurile mai grele care-i aşteptau. Trecuseră şase zile sau chiar mai mult de când făcuse socoteala că de-abia mai aveau lembas pentru vreo trei săptămâni. „Mare minune de-om ajunge la Foc la timp! îşi zise el. Şi s-ar putea să ne mai vină cheful să ne şi-ntoarcem! Cine ştie?” Pe lângă acestea, la capătul unui marş lung, în noapte, şi după ce se spălase şi îşi potolise setea, simţea că-i era mai foame ca oricând. Tot ce-şi dorea acum cel mai mult era o cină sau o masă de dimineaţă la gura sobei, în vechea bucătărie de la Puşcă-n Traistă. Deodată îi veni o idee şi se întoarse spre Gollum. Acesta tocmai se apucase să mişune de unul singur şi să se târască printre ferigi în patru labe.
― Hei, Gollum! zise Sam. Unde te duci? La vânătoare? Ia ascultă, pezevenghi bătrân, nu prea te dai în vânt după mâncarea noastră Şi nici nu m-aş supăra dac-aş face eu însumi o schimbare. Vorba ta-i sunt gata-ntotdeauna să fiu de ajutor. Ai putea să găseşti ceva pentru un hobbit înfometat?
― Da, poate că da, zise Gollum. Smeagol e totdeauna de ajutor, dacă i se cere… dacă i se cere frumos.
― Da! făcu Sam. Eu cer. Şi dacă nu ţi se pare destul de frumos, atunci te rog în genunchi.
Gollum se făcu nevăzut. Lipsi o vreme şi, după câteva îmbucături de lembas, Frodo se culcuşi bine în feriga cafenie şi adormi. Sam se uită la el. Ziua care abia începuse se strecura pe sub umbrele arborilor, dar văzu foarte limpede chipul stăpânului său, precum şi mâinile odihnindu-i-se alături de trup, pe pământ. Aşa cum se uita la el, zăcând întins, deodată îi apăru în minte imaginea lui Frodo adormit, în casa lui Elrond, după rana aceea îngrozitoare. Atunci, pe când veghea, Sam văzuse că, din când în când, îi apărea pe chip o lumină lăuntrică; acum strălucirea acesta părea şi mai puternică. Trăsăturile lui Frodo erau liniştite; îi dispăruse orice urmă de spaimă şi de îngrijorare; dar arăta bătrân, bătrân şi frumos, ca şi cum dăltuirea anilor ar fi ieşit acum la iveală în numeroase cute subţiri, ascunse până atunci, deşi chipul nu se schimbase. Dar Sam Gamgee nu gândi chiar aşa. Clătină din cap, de parcă ar fi socotit vorbele fără rost, şi murmură: „Îl iubesc. Aşa e el, şi câteodată începe, nu ştiu cum, să strălucească. Ţin la el şi gata!”
Gollum se întoarse tiptil şi trase cu ochiul peste umărul lui Sam. Se uită la Frodo, îşi plecă pleoapele, apoi se retrase fără zgomot. Peste o clipă, Sam se apropie de el şi îl găsi molfăind ceva şi bombănind. Jos, alături, zăceau doi iepuri mici, pe care îi sorbi lacom din ochi.
― Smeagol ajută totdeauna, zise el. A adus iepuri, iepuri faini. Dar stăpânul s-a culcat şi poate Sam vrea şi el să doarmă. Nu vrea iepuri acum? Smeagol încearcă s-ajute, dar nu poate prinde lucrurile într-o clipă.
Dar Sam îi spuse că nu avea nimic împotriva iepurilor. Mai ales dacă erau gătiţi. Orice hobbit ştie, bineînţeles, să gătească, căci începe să înveţe asta înaintea literelor (pe care mulţi nu ajung niciodată să le înveţe); dar Sam era un bucătar bun, chiar după socoteala hobbiţilor, şi făcuse multă mâncare în drumurile lor, de câte ori avusese prilejul. Mai purta în raniţa lui câteva ustensile, să fie acolo: o cutie mică de iască, două crăticioare, o furculiţă scurtă cu doi dinţi şi câteva frigărui împachetate; iar la fund, într-o cutiuţă de lemn, o comoară pe ducă: nişte sare. Dar avea nevoie de foc şi de încă vreo câteva lucruri. Chibzui puţin, în timp ce-şi scoase cuţitul, îl curăţă şi îl ascuţi, apoi începu să pregătească iepurii. Nu voia să-l lase pe Frodo nesupravegheat nici măcar pentru câteva minute.