― Nu se poate! Nu m-am gândit c-o să se vadă chiar aşa! bombăni el şi porni iute îndărăt.
Deodată se opri şi ascultă. Să fi fluierat cineva sau era vreo pasăre ciudată? Şuieratul nu venea din direcţia lui Frodo. Apoi se auzi din altă parte. Sam urcă povârnişul cît putea de repede.
Ferigile şi ierburile din jur se aprinseseră de la un tăciune şi ardeau acum mocnit. Se apucă iute să tropăie peste rămăşiţele focului, împrăştie cenuşa, apoi puse brazda de iarbă la loc, în groapă, şi se strecură înapoi lângă Frodo.
― Aţi auzit cele două şuierături? întrebă el. Acu’ câteva minute. Nădăjduiesc că n-a fost decât o pasăre, dar nu prea semăna a ciripit; cred, mai degrabă, că era cineva care imita şuierul zburătoarelor. Şi mă tem că foculeţul meu a cam scos fum. Acu’, dac-oi fi făcut vreun pocinog, n-o să mi-o iert niciodată. S-ar putea să nici nu mai am prilejul!
― Ssst! făcu Frodo şoptit. Mi s-a părut c-aud glasuri.
Cei doi hobbiţi îşi legară raniţele mici la gură şi le aşezară la îndemână, apoi se strecurară mai adânc în ferigi. Acolo se ghemuiră ascultând. Nu mai încăpea nici o îndoială că erau glasuri. Se auzeau încet, pe furiş, dar se apropiau de ei. Deodată, cineva vorbi limpede la o aruncătură de băţ.
― Aici! De-aici s-a înălţat fumul! Trebuie să fie pe-aproape. Nu mă-ndoiesc că s-a ascuns printre ferigi. O să-l prindem ca pe-un iepuraş în capcană. Să vedem despre cine e vorba.
― Da, şi ce-are în minte, zise al doilea glas.
Patru bărbaţi se repeziră spre ei din direcţii diferite, printre ferigi. O dată ce nu mai puteau nici să fugă, nici să se ascundă, Frodo şi Sam săriră în picioare şi îşi traseră săbiuţele, stând spate-n spate.
Dacă pe ei îi ului ceea ce văzură, atacatorii chiar rămaseră cu gurile căscate. Erau patru bărbaţi înalţi, doi cu capul mare, bălai, şi cu lănci în mână, doi cu arcuri aproape cît ei şi cu tolbe uriaşe, pline de săgeţi cu pană verde. Toţi purtau săbii la şold şi erau înveşmântaţi în straie cafenii cu verde de mai multe feluri, parcă anume făcute ca să poată merge neobservaţi prin poienele din Ithilien. Mâinile le erau ascunse în mănuşi verzi, iar chipurile acoperite de glugi şi de măşti în aceeaşi culoare, doar ochii extrem de ageri şi de strălucitori li se zăreau. Lui Frodo îi zbură pe loc gândul la Boromir, căci oamenii aceştia erau aidoma lui la vorbă şi la stat.
― Na, că nu dădurăm peste ceea ce căutam! zise unul. Dar peste ce-am dat, atunci?
― Nu-s orci, zise altul, lăsând mânerul spadei pe care o înşfăcase văzând scânteierea săbiei în mâna lui Frodo.
― Elfi? întrebă al treilea cu îndoială.
― Nu, nu sunt elfi, făcu al patrulea, cel mai înalt dintre ei, care părea să le fie căpetenie. Nu umblă ei prin Ithilien în zilele noastre. Iar elfii sunt o încântare pentru privire; cel puţin, aşa se spune.
― Vasăzică noi nu suntem arătoşi, după câte pricep, se oţărî Sam.
Mulţumim frumos! Iar dacă aţi isprăvit cu forfecatul, poate ne spuneţi şi nouă cine sunteţi şi de ce nu lăsaţi doi drumeţi osteniţi să-şi tragă sufletul. Bărbatul înalt şi verde rânji răutăcios.
― Sunt Faramir, Căpitan al Gondorului, zise el. Dar în ţinutul ăsta nu-s călători, afară de slujitorii Turnului Întunecimii sau de-ai Turnului Alb.
― Dar noi nu suntem nici de-acolo, nici de dincolo, spuse Frodo. Şi orice-ar spune Căpitanul Faramir, suntem călători.
― Atunci spuneţi iute ce hram purtaţi, zise Faramir. Avem treabă ‘ şi nu-i nici timpul, nici locul de cimilituri sau de taclale. Hai! Unde-i al treilea din şleahta voastră?
― Al treilea?
― Da, ăla pe care l-am văzut furişându-se cu nasul prin bălţile de colo. Avea o înfăţişare îndoielnică. Vreo iscoadă de-a orcilor, socot, sau altă creatură ticluită de ei. Dar ne-a scăpat printre degete, ca vulpea.
― Nu ştiu unde e, zise Frodo. Nu-i decât un tovarăş întâmplător de drum şi n-am grija lui. Dacă-l găsiţi, cruţaţi-l. Aduceţi-mi-l sau trimiteţi-l la noi. Nu-i decât o jivină amărâtă şi hâdă, dar l-am luat sub oblăduirea mea pentru o vreme. În ceea ce ne priveşte, noi suntem hobbiţi din Comitat, de departe, dintre Miazănoapte şi Apus. Ca să ajungi acolo, treci nuri fără număr. Frodo, fiul lui Drogo, e numele meu, iar el e Sam cel înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic, un hobbit de toată isprava, care mă slujeşte. Am venit de departe, din Vâlceaua Despicată sau, cum îi spun unii, din Imladris. Aici Faramir ciuli urechile, tresărind.
― Am avut şapte camarazi: unul s-a prăpădit în Moria, pe ceilalţi i-am lăsat la Parth Galen, mai sus de Rauros. Dintre aceştia, doi erau din seminţia mea; mai erau un gnom, un elf şi doi oameni, Aragorn şi Boromir; acesta din urmă zicea că vine din Minas Tirith, o cetate din Miazăzi.
― Boromir! exclamară toţi patru deodată.
― Boromir, fiul Seniorului Denethor? întrebă Faramir şi pe chipul lui apăru o expresie ciudată. Aţi venit cu el? Dacă-s adevărate, astea da, veşti! Aflaţi, micuţii mei străini, că Boromir, fiul lui Denethor, a fost înaltul Străjuitor al Turnului Alb şi căpetenia noastră cea mare; vai, ce dor ne e de el! Atunci, cine sunteţi şi ce treabă aţi avut cu el? Ziceţi repede, căci soarele e sus, pe cer.
― Vă sunt cunoscute cuvintele cimiliturii pe care Boromir a adus-o cu el în Vâlceaua Despicată? i-o-ntoarse Frodo.
― Cuvintele ne sunt, într-adevăr, cunoscute, zise Faramir uluit. Şi sunt semne cum că le-aţi şti şi voi.
― Aragorn de care v-am vorbit este purtătorul Săbiei ce-a fost Despicată, zise Frodo. Iar noi suntem piticuţii preamăriţi în stihuri.
― Asta e, care va să zică, făcu Faramir gânditor. Sau asta ar fi. Şi care-i Blestemul lui Isildur?
― E o taină, îi răspunse Frodo. Fără îndoială, o să se dezvăluie cu timpul.
― Trebuie să aflăm mai multe despre asta, zise Faramir, şi să ne lămurim ce vânt v-aduce atât de departe, în răsărit, sub umbrele-acelea…
Făcu un semn şi tăcu.
― Dar nu acum. Avem treabă. Sunteţi în primejdie şi n-aţi apuca să mergeţi astăzi prea mult nici pe câmpie, nici pe drum. Aşa că alegeţi: moartea sau daţi fuguţa-ndărăt, la Anduin. Vă las doi străjeri să vă păzească, spre binele vostru şi-al meu. Oamenii cu scaun la cap nu se-ncred în cunoştinţele întâmplătoare de pe drumul din ţinutul ăsta. Am să stau de vorbă cu voi mai mult, după ce m-oi întoarce.
― Mergi cu bine! făcu Frodo, plecându-se adânc. Credeţi ce vreţi, dar eu sunt prieten cu toţi cei care sunt vrăjmaşii Duşmanului Unic. Am merge cu voi, dacă noi, seminţia piticuţilor, am putea nădăjdui să vă slujească vouă, oamenilor atât de viteji şi de puternici cum păreţi, şi dacă misia mea ar îngădui-o. Fie ca săbiile voastre să fie scăldate-n lumină!
― Piticuţii sunt o seminţie curtenitoare, orice-ar fi, zise Faramir. Rămas-bun!
Hobbiţii se aşezară iar, dar nu-şi spuseră nimic despre gândurile şi îndoielile lor. În apropiere, chiar sub petele de umbră răspândite de dafinii întunecaţi, rămaseră de strajă doi bărbaţi. Îşi scoteau din când în când măştile, ca să se răcorească, pentru că fierbinţeala zilei creştea, iar Frodo văzu că erau plăcuţi la vedere, cu pielea smeadă, cu părul negru, ochii cenuşii şi chipurile triste şi mândre. Vorbeau unul cu altul cu glas scăzut, mai întâi în Limba Comună, însă în felul vechi, apoi o luau în limba lor necunoscută. Pe măsură ce asculta, Frodo îşi dădu seama, spre uluirea lui, că vorbeau în elfeşte sau într-o limbă foarte asemănătoare; se uită la ei, minunându-se, căci înţelese atunci că erau dunedaini de la Miazăzi, bărbaţi din stirpea Seniorilor din Apusime. După o vreme, le vorbi şi el; dar ei îi răspunseră reţinut şi cu grijă. Spuseră că se numeau Mablung şi Damrod, oşteni din Gondor, şi că erau Pribegi din Ithilien, urmaşi ai seminţiei care trăise cândva acolo, înainte să fie cotropit. Dintre aceştia îşi alesese Seniorul Denethor cercetaşii care trecuseră Anduinul în taină (cum şi pe unde, nu le spuseră), să-i hărţuiască pe orci şi pe alţi vrăjmaşi care mişunau între Ephel Diiath şi Râu.