― Sunt aproape zece leghe de-aici şi pîn’ la malul de răsărit al Anduinului, zise Mablung, şi rareori ne încumetăm s-ajungem atât de departe, pe câmp deschis. Dar avem o nouă misie în această călătorie: am venit să-i pândim pe oamenii din Harad. Blestemaţi să fie!
― Alelei, blestemaţi fie sudiştii! zise Damrod. Se spune c-ar fi fost cândva, demult, înţelegeri între Gondor şi regatele Harad în depărtatul Miazăzi, deşi nu s-a putut numi niciodată prietenie. În vremea aceea, fruntariile noastre se întindeau hăt-departe la miazăzi, dincolo de gurile Anduinului, iar Umbar, cel mai apropiat dintre ţinuturile lor, le recunoştea. Dar asta se-ntâmpla demult. Ne despart multe vieţi omeneşti de vremurile-acelea. În ultimul timp, am aflat că Duşmanul a fost printre sudişti, după care ei s-au îndreptat spre El, sau, mai bine zis, s-au întors spre El, căci i-au fost mereu credincioşi, ca mulţi alţii de la Soare-răsare. Nu mă-ndoiesc că zilele Gondorului sunt numărate şi că zidurile din Minas Tirith sunt sortite pieirii; atât de mari îi sunt puterea şi câinoşenia.
― Dar nici noi n-o să stăm cu mâinile în sân, să-l lăsăm să-şi facă de cap, spuse Mablung. Blestemaţii ăia de sudişti vin mărşăluind pe vechile drumuri, să întâlnească oştirile Turnului Întunecimii. Mda, pe toate drumurile durate cu măiestrie de cei din Gondor. Şi am aflat că merg fără să le pese mai mult ca înainte, căci puterea noului lor stăpân este atât de mare, încât şi umbra colinelor Sale e-n stare să-i ocrotească. Noi am venit să le mai dăm o învăţătură. Am fost înştiinţaţi că o mare parte dintre ei au luat-o spre miazănoapte. După socoteala noastră, unul dintre regimentele lor trebuie să sosească pe la amiază, pe drumul de sus, care trece prin defileu. Drumul n-are decât să treacă, dar ei, nu! Nu, câtă vreme Faramir e Căpitanul. El conduce acum toate misiile primejdioase. Dar viaţa lui e fermecată sau, poate, soarta-l păzeşte de rele.
Sfatul lor luă sfârşit şi urmă liniştea. Ascultau cu toţii atenţi. Păreau încremeniţi. Sam pândea ghemuit la marginea pâlcului de ferigă. Văzu cu ochii lui ageri, de hobbit, că în jur apăruseră mai mulţi oameni. Urcau povârnişurile răzleţi sau în şiruri lungi, mereu la umbra pădurii sau a desişului sau târându-se abia observat, în straiele lor cafenii-verzui, prin iarbă şi prin ferigi. Aveau cu toţii glugi, măşti şi mănuşi şi erau înarmaţi ca Faramir şi tovarăşii lui. Nu trecu mult şi se făcură nevăzuţi. Soarele se înălţase, ajunsese aproape la miazăzi. Umbrele se retraseră
„Mă-ntreb unde-o fi afurisitul ăla de Gollum, îşi zise Sarn târându-se la umbră mai deasă. Se prea poate să fie luat drept orc sau să fie fript de Faţa Galbenă. Dar îmi închipui c-o să se-ngrijească şi singur de el.”
Se întinse alături de Frodo şi începu să moţăie. Se trezi, căci i se păru că aude vuietul de corn. Se sculă în capul oaselor. Era amiază. Străjerii stăteau în picioare, încordaţi şi atenţi la umbra arborilor. Deodată, cornurile răsunară mai tare şi, fără nici o îndoială, de deasupra, de dincolo de marginea povârnişului. Lui Sam i se păru că aude strigăte şi urlete sălbatice, însă slabe, ca şi cum ar fi răsunat dintr-o peşteră depărtată. Nu după mult, zgomotul luptei izbucni în apropiere, chiar deasupra locului unde se ascunseseră. Auzi limpede clinchetul oţelului izbit de oţel, zăngănit de sabie pe coifuri de fier, bătaie surdă de tăiş lovit de scuturi; oamenii urlau şi ţipau, iar un glas se auzea răspicat: Gondor! Gondor!
― Parcă-s o mie de fierari care bat fierul împreună, îi spuse Sam lui Frodo. Bine că nu-s chiar aşa aproape.
Dar larma se apropia tot mai mult.
― Vin! strigă Damrod. Ia uitaţi-vă! O parte dintre sudişti au scăpat din capcană şi fug pe drum. Uitaţi-vă cum fug! Oamenii noştri-s după ei, şi-n fruntea lor e Căpitanul!
Sam, dornic să vadă mai mult, se duse lângă străjeri. Apoi se căzni să urce într-unul dintre dafinii mai mari. Reuşi să-i zărească pe bărbaţii aceia oacheşi, înveşmântaţi în roşu, care alergau pe povârniş la vale, nu departe de ei, urmăriţi îndeaproape de războinicii în straie verzi care se năpustiseră în urmă-le şi-i secerau din mers. Văzduhul colcăia de săgeţi. Apoi, brusc, peste dâmbul sub care se adăpostiseră hobbiţii, se prăbuşi un bărbat, iar trupul lui rupse în cădere arborii mai subţiri şi se rostogoli până lângă ei. Îşi găsi odihna în ferigi, cu faţa în jos. Pe sub colanul de aur, grumazul îi era străpuns de săgeţi cu pană verde. Straiele stacojii îi erau zdrenţuite, pieptarul din plăci de alamă, rupt şi despicat, pletele lui negre, împletite cu fir de aur, musteau de sânge. Mâna lui tuciurie era încă încleştată pe mânerul unei săbii frânte.
Aceasta fu prima vedere a unei bătălii între oameni şi oameni şi lui Frodo nu-i fu deloc pe plac. Îi părea bine că nu vede chipul mortului. Se întrebă cum îl chema şi de unde venea; dacă fusese rău la suflet, sau dacă doar minciuna şi înşelătoria îl făcuseră să se depărteze atât de mult de casă unde, poate, ar fi poftit să stea acum liniştit. Toate acestea însă îi pieiră fulgerător din minte, căci tocmai când Mablung se apropie de trupul prăbuşit, se auzi altă larmă ― urlete şi strigăte asurzitoare. în viitoarea aceea, Sam desluşi un ţipăt ascuţit, ca un muget sau ca o goarnă. Şi-apoi un tropăit şi-un bubuit puternic, ca şi cum nişte berbeci uriaşi ar fi răscolit pământul.
― Ia seama! Ia seama! îi strigă Damrod tovarăşului său. O, de l-ar doborî Valar! Mumak! Mumak!
Spre uluirea, groaza, dar şi încântarea lui nesfârşite, Sam văzu o formă uriaşă care năvăli dintre arbori şi începu să alerge mâncând pământul pe povârniş în jos. Mare cât o casă, o, mult mai mare, aşa-i păru ― un deal înveşmântat în cenuşiu. Teama şi uimirea îl făceau să crească, poate, în ochii hobbitului, dar Mumak din Harad era, într-adevăr, o fiară urieşească şi nimic asemănător nu mai străbătea în zilele acestea Pământul de Mijloc; rubedeniile sale, care încă mai vieţuiesc şi-n ziua de azi, nu-s decât amintirea măreţiei sale. Venea fără preget drept spre privitori, apoi o coti brusc într-o parte, trecând doar la câţiva paşi de ei. Simţiră pământul zguduindu-li-se sub tălpi. Tropăia cu picioarele lui uriaşe, ca nişte copaci, urechile mari îi fluturau ca nişte pânze de corabie, îşi ridicase botul ca şi când ar fi fost un şarpe gata să atace, iar ochii îi erau mici, roşii, turbaţi. Colţii lui răsuciţi în sus, asemenea unor coarne, erau legaţi cu betelii de aur şi stropiţi cu sânge. Veşmintele stacojii şi aurii îi fluturau sălbatic şi zdrenţuite. Pe spinarea lui gheboasă zăceau ruinele a ceea ce părea chiar un turn de luptă sfărâmat în trecerea lui furioasă prin pădure; iar sus, încleştat încă de grumazul lui, se zărea o umbră ce părea plăpândă ― trupul unui războinic puternic, un uriaş printre swertingi.