Fiara îşi continua drumul tunător, bâjbâind cu mânie oarbă prin bălţi şi prin hăţişuri. Săgeţile se poticneau şi săreau cît colo, neputincioase, de pe pielea trupului său. înainte fugeau oameni din ambele tabere, dar pe mulţi îi întrecu sau îi zdrobi sub tălpi. Curând se făcu nevăzut, însă bubuitul şi tropăitul se mai auziră în depărtare. Ce se întâmplase cu ea, Sam n-avea să afle vreodată. Poate că scăpase în sălbăticia prin care rătăcise după ce se depărtase de sălaşul său, poate căzuse în vreun puţ adânc; sau poate că alergase turbată înainte, până se aruncase în Râul cel Mare şi fusese înghiţită de ape.
Sam trase adânc aer în piept.
― Un olifant, asta a fost! exclamă el. Aşadar, există olifanţi! Iar eu am văzut unul! Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acasă însă n-o să mă creadă nimeni. Ei, acu’, dacă s-a terminat şi cu tărăşenia asta, o să trag un pui de somn.
― Dormi cât mai e vreme, zise Mablung. Dar Căpitanul o să se-ntoarcă, dacă n-o fi păţit ceva; şi când o veni, o să ne luăm tălpăşiţa. Cum o ajunge vestea isprăvii noastre la urechile Duşmanului, o să trimită îndată oştiri după noi; şi nu-i mult pân-atunci.
― Plecaţi sănătoşi, când poftiţi, numa’ gălăgie să nu faceţi, zise Sam. N-aveţi de ce să-mi tulburaţi somnul. Am călătorit toată noaptea.
Mablung începu să râdă.
― Nu cred că o să te lase Căpitanul aici, jupâne Sam cel înţelept, rosti el. O să vezi matale.
V
Fereastra de la Apus
Lui Sam i se păru că aţipise doar câteva minute, dar când se trezi, văzu că era spre seară şi că Faramir se întorsese. Adusese o mulţime de oameni cu el; într-adevăr, toţi cei care scăpaseră vii din bătălie ― cam două-trei sute ― se strânseseră pe povârnişul din apropiere. Formaseră o jumătate de cerc mare, iar în mijloc şedea Faramir, jos, pe pământ; Frodo era dinaintea lui. Totul părea ciudat, era ca şi cum ar fi judecat un ostatic.
Sam se strecură afară dintre ferigi, dar nimeni nu-i dădu nici o atenţie; se aşeză la capătul şirului de oameni, de unde vedea şi auzea tot ce se petrecea. Ciuli urechile şi îşi ascuţi privirile, gata să-i sară stăpânului în ajutor, dacă era nevoie. Zări chipul lui Faramir, acum fără mască: era aspru şi poruncitor, iar privirea lui iscoditoare avea o sclipire ascuţită. În ochii aceia cenuşii, aţintiţi asupra lui Frodo, se citea îndoiala.
Sam îşi dădu pe dată seama de nemulţumirea Căpitanului faţă de anumite lucruri din povestirea lui Frodo despre el însuşi: ce rol jucase în Frăţia care pornise din Vâlceaua Despicată; de ce îl părăsise pe Boromir; şi încotro se îndrepta acum. Revenea mai ales la Blestemul lui Isildur. Vedea limpede că Frodo ţinea pentru sine nişte amănunte de mare însemnătate.
― Dar Blestemul lui Isildur trebuia să se stârnească la venirea piticuţilor; cel puţin aşa s-ar tălmăci vorbele lui, stărui Căpitanul. Iar dacă tu eşti piticuţul numit acolo, ai adus cu tine, fără doar şi poate, lucrul acela ― ce-o fi el ― dinaintea Sfatului de care vorbeşti. Şi-atunci l-a văzut Boromir. Vrei să zici că nu-i aşa? Frodo nu răspunse.
― Bun! făcu Faramir. Aş vrea atunci să aflu mai multe despre povestea asta de la tine; căci tot ceea ce îl priveşte pe Boromir mă priveşte şi pe mine. Isildur a fost ucis de o săgeată orcească, cel puţin aşa se spune în vechile poveşti. Dar săgeţi sunt multe, iar ivirea uneia nu trebuie neapărat socotită de către Boromir din Gondor drept un semn al Sfârşitului. Lucrul acela e la tine? Zici că-i ascuns. Dar, oare, n-ai hotărât tu ascunderea lui?
― Nu, n-am hotărât eu una ca asta, îi răspunse Frodo. Nu-i al meu. Nu-i al nici unui muritor, fie el mare, sau mic; deşi, dacă e cineva îndrituit la el, atunci acela e Aragorn, fiul lui Arathorn, despre care-am mai vorbit, cel care a condus Frăţia, din Moria până la Rauros.
― De ce el, şi nu Boromir, prinţul Cetăţii durate de fiii lui Elendil?
― Pentru că Aragorn este urmaş în linie dreaptă, din tată-n fiu, al lui Isildur, urmaşul însuşi al lui Elendil şi purtătorul săbiei acestuia.
Prin cercul de oameni se auzi o rumoare.
― Sabia lui Elendil! Sabia lui Elendil vine la Minas Tirith! Ce veste minunată!
Dar chipul lui Faramir rămase neînduplecat.
― Tot ce se poate, rosti el. Dar un asemenea lucru va trebui dovedit, dacă s-o întâmpla ca acest Aragorn s-ajungă vreodată la Minas Tirith. Acum şase zile, când am plecat eu de-acolo, nu venise.
― Boromir a fost mulţumit şi-a crezut în lucrul acela, zise Frodo. Într-adevăr, dacă Boromir ar fi aici, ţi-ar răspunde la toate întrebările. Sunt multe zile de când era la Rauros şi-atunci avea de gând să se ducă drept în Cetatea voastră, aşa că la întoarcere, curând, veţi afla răspunsurile-acolo. Ce făceam eu în Frăţie îi era cunoscut, ca tuturor celorlalţi, de altfel, căci mi-a fost încredinţată misia de însuşi Elrond din Imladris, dinaintea întregului Sfat. Cu această misie am venit aici, dar n-am căderea să mărturisesc nimic cuiva din afara Frăţiei. Şi totuşi, cei ce zic că se împotrivesc Duşmanului ar face bine să nu ne pună beţe-n roate.
Tonul lui Frodo era mândru, deşi numai el ştia ce era în inima lui, iar Sam fu întru totul de partea lui. Dar asta nu-l potoli cu nimic pe Faramir.
― Aşa! făcu el. Îmi ceri să-mi văd de treaba mea, să plec acasă şi să te las în pace. Boromir o să spună tot când o veni. Când o veni, zici tu. Ai fost prieten cu el?
În mintea lui Frodo apăru limpede imaginea lui Boromir năpustindu-se asupra lui. Şovăi. Faramir îl privea intens şi tăios.
― Boromir a fost un membru viteaz al Frăţiei noastre, zise Frodo într-un târziu. Da, din câte ştiu, am fost prieten cu el.
Faramir surâse aspru.
― Atunci te-ar îndurera dac-ai afla că Boromir a murit?
― Da, asta chiar m-ar îndurera, zise Frodo.
În clipa aceea prinse umbrele de pe chipul lui Faramir. Bâigui:
― A murit? Vrei să spui c-a murit şi că ştiai? Ai încercat să-mi întinzi o cursă şi să te joci cu mine? Vrei să mă păcăleşti?
― N-aş păcăli nici măcar un orc cu una ca asta, zise Faramir.
― Atunci, spune-mi cum a murit şi cum ai aflat asta, o dată ce zici că nimeni din Frăţie nu sosise în cetate pân-ai plecat de-acolo?
― Cât despre felul în care-a murit, nădăjduiam c-o să-mi spună prietenul şi tovarăşul său.
― Dar era sănătos-voinic, când ne-am despărţit. Şi, din câte ştiu, încă trăieşte. Deşi sunt multe primejdii pe lumea asta.
― Aşa e, făcu Faramir. Şi nici trădarea nu-i puţină.
Pe Sam vorbăria aceasta îl umplea de nerăbdare şi îl înfuria. Ultimele cuvinte ale lui Faramir puseră capac la toate, aşa că dădu buzna în mijlocul cercului de oameni şi se apropie cu paşi mari de stăpânul lui.
― Iertare, domnu’ Frodo, zise el, dar ajunge! N-are nici un drept să vă vorbească aşa. La urma urmei, aţi trecut prin atâtea şi pentru binele lui şi-al oamenilor acestora măreţi, la fel ca pentru toţi ceilalţi! Ia aminte, Căpitane!
Se proţăpi drept în faţa lui Faramir, cu mâinile în şold. Avea un chip mustrător, de parcă i-ar fi vorbit unui tânăr hobbit care se stropşise la el când îl luase la rost că furase mere din livadă.
Printre cei de faţă trecu un murmur. Mulţi zâmbiră amuzaţi, căci nu-l mai văzuseră în viaţa lor pe Căpitan stând ochi în ochi cu un hobbiţel proptit în picioarele răscrăcărate, fierbând de mânie.
― Ia aminte! zise el. Ce urmăreşti? Hai să ne lămurim, înainte ca orcii din Mordor să vină asupra noastră! Dacă ţi se pare că stăpânul meu l-a ucis pe Boromir ăsta şi-apoi a dat bir cu fugiţii, înseamnă că nu eşti în toate minţile! Dar spune-o limpede, să terminăm odată! Şi-apoi zi-ne şi nouă ce-ai de gând. Dar e păcat că făpturile care zic că luptă împotriva Vrăjmaşului nu-i lasă pe ceilalţi să-şi vadă de treaba lor, fără să-şi bage nasul. Ce mulţumit ar fi el să vă vadă acum! Ar gândi că şi-a mai făcut un prieten.