― Răbdare! zise Faramir, fără mânie însă. Nu vorbi înaintea stăpânului tău, care-i mai ager ca tine. Şi nu-i nevoie să-mi spună nimeni ce primejdie ne paşte. Chiar şi aşa, eu tot o să pierd puţină vreme, ca să judec limpede o treabă spinoasă. De-aş fi aşa pripit ca tine, v-aş fi ucis de mult. Căci mi s-a poruncit să-i omor pe toţi cei pe care îi întâlnesc în ţinutul ăsta, fără îngăduinţa Seniorului din Gondor. Dar nu ucid oameni şi animale aşa, fără rost, şi nici chiar când e nevoie n-o fac cu plăcere. Şi nici nu vorbesc ca să mă aflu-n treabă. Aşa că linişteşte-te! Stai jos lângă stăpânul tău şi taci din gură!
Sam se aşeză cu chipul roşu ca purpura. Faramir se întoarse iar spre Frodo.
― Mă întrebi de unde ştiu c-a murit fiul lui Denethor. Veştile despre moarte au multe aripi. Se zice că noaptea aduce adesea veşti celor de-un neam. Boromir a fost fratele meu.
Pe chip îi trecu o umbră de tristeţe.
― Îţi aminteşti de nişte semne aparte, pe care Boromir le-avea prin lucrurile ce le purta la el?
Frodo chibzui o clipă, temându-se să nu i se întindă o nouă cursă, întrebându-se cum avea să se termine toată tărăşenia asta. Abia reuşise să scape Inelul din mâinile mândre ale lui Boromir; cum avea să se descurce printre atâţia oameni războinici şi puternici, nu ştia.
Totuşi îi spunea inima că Faramir, deşi semăna mult cu fratele lui, era mult mai dârz şi mai înţelept.
― Îmi amintesc că Boromir avea un corn, zise el într-un târziu.
― Îţi aminteşti bine, rosti Faramir, înseamnă că l-ai văzut. Şi în acest caz, îl ai în faţa ochilor: un corn mare, de bou sălbatic, răsăritean, ferecat în argint şi încrustat cu litere străvechi. Cornul acela a fost purtat de întâiul născut din casa noastră; şi se zice că, dacă sufli din el oriunde între fruntariile Gondorului, acest ţinut străvechi, vuietul lui se-aude peste tot. Am pornit în această misie acum cinci zile, iar cu unsprezece zile în urmă, am auzit vaierul cornului său; părea că venea dinspre Miazănoapte, dar era stins, ca un ecou printre gânduri. Semn rău, ne-am zis noi, tatăl meu şi cu mine, căci nu mai aveam nici o veste de la Boromir de când plecase şi nici un străjer de la hotarele noastre nu-l mai văzuse trecând. Iar după trei nopţi mi-a fost dat să văd un lucru şi mai ciudat. Stăteam pe malul Anduinului, în întunericul rărit de razele palide ale lunii abia răsărite, uitându-mă la apele acelea veşnic curgătoare; şi trestiile foşneau. Aşa ne uităm mereu la malurile din Osgiliath pe care le-au ocupat, în parte, vrăjmaşii; de-acolo ies ca să ne prade pământurile. Dar în miezul acela de noapte toată firea dormea. Atunci am văzut, sau doar mi s-a părut, o barcă plutind pe apă, scânteind cenuşiu; era mică şi ciudată, cu prova înaltă şi fără nimeni la cârmă. Şi m-a cuprins sfiala, căci era scăldată într-o lumină palidă. Dar m-am ridicat şi m-am dus mai aproape, pe mal, iar apoi am păşit în râu, căci mă atrăgea ceva. Atunci barca s-a întors către mine, a încetinit şi a trecut încetişor, foarte aproape; dar n-am îndrăznit să-ntind mâna. Era cufundată mult în apă, ca şi cum ar fi avut o încărcătură grea şi, când a trecut pe sub privirile mele, mi s-a părut că era aproape plină cu apă limpede, din care se răspândea lumina aceea; şi învăluit în apa aceea îşi dormea somnul de veci un războinic. Pe genunchi avea o sabie frântă. Am văzut că era plin de răni. Era fratele meu, Boromir, mort. Îi ştiam straiele, sabia şi chipul lui drag. Un singur lucru lipsea: cornul. Un singur lucru mi-era necunoscut: un brâu minunat, cu care era încins la mijloc, făurit din frunze de aur. Boromir! am strigat eu. Unde ţi-e cornul? Şi încotro te călătoreşti? O, Boromir! Dar a pierit. Barca s-a întors în mijlocul undelor şi s-a pierdut scânteietoare în noapte. Era ca-n vis, şi totuşi aievea, căci n-a fost ca şi când m-aş fi trezit. Şi n-am nici o îndoială că a murit şi că a trecut pe ape, către Mare.
― Vai, mie! făcu Frodo. Cu-adevărat acela a fost Boromir, aşa cum îl ştiam eu. Căci brâul de aur i-a fost dăruit în Lothlorien, de către Lady Galadriel. Ea a fost cea care ne-a înveşmântat aşa cum ne vezi, în straie cenuşii, elfeşti. Paftaua asta-i făurită de-aceleaşi mâini măiastre.
Puse mâna pe frunza argintiu-verzuie care îi încheia mantia chiar sub bărbie. Faramir se uită atent la ea.
― Da, e frumoasă, zise el. Da, e făurită cu acelaşi meşteşug. Aşadar, aţi trecut prin ţinutul Lorien; Laurelindorenan, pe numele său de demult, dar asta-i mai presus de ştiinţa oamenilor, adăugă el şoptit, uitându-se acum la Frodo cu ochi şi mai uimiţi. Încep să înţeleg o mulţime de lucruri ciudate în ceea ce te priveşte. Nu vrei să-mi spui şi altele? Căci mi se pare cumplit că Boromir a murit la câţiva paşi de casă.
― Nu pot să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus, răspunse Frodo. Deşi povestea ta mă umple de presimţiri. Ceea ce-ai văzut, cred eu, n-a fost decât o părere, o umbră a necazului ce-a fost sau va să vie. Dacă nu cumva o fi vreun şiretlic de-al Duşmanului. Eu am văzut chipurile războinicilor bălai din străvechime, adormite în bălţile din Smârcurile Morţilor; sau cel puţin aşa păreau, prin cine ştie ce meşteşug înfiorător de-al lui.
― Nu, n-a fost aşa, zise Faramir. Căci ticluirile sale îţi umplu inima de scârbă; însă eu mi-am simţit atunci sufletul împovărat de durere şi de milă.
― Şi totuşi, cum s-ar fi putut întâmpla un asemenea lucru cu adevărat? întrebă Frodo. Căci nici o barcă n-avea cum să treacă peste colinele de piatră din Toi Brandir; iar Boromir îşi pusese în gând să se ducă acasă, străbătând Scăldătoarea Enţilor şi câmpiile din Rohan. Şi, pe lângă asta, cum putea vreo barcă să străbată cascada mare, înspumată, şi să nu se scufunde în heleştee clocotitoare, aşa îngreunată de apă cum era?
― Nu ştiu, zise Faramir. Dar dincotro venea barca?
― Din Lorien, îi răspunse Frodo. Am vâslit în trei asemenea bărci pe Anduin, către cascadă. Şi toate erau făurite măiastru de elfi.
― Aţi trecut prin Ţinutul Ascuns, zise Faramir, dar se pare că aţi înţeles prea puţin din puterile lui. Când oamenii au de-a face cu Stăpâna Vrăjilor care sălăşluieşte în Codrul de Aur, încep să aibă ţeluri ciudate. Căci e primejdios ca muritorii să iasă de pe tărâmul acestui Soare; se spune că puţini din cei din vechime s-au întors de acolo neschimbaţi.
Boromir, o, Boromir! strigă el. Ce ţi-a spus Doamna fără de moarte? Ce-a văzut? Ce ţi-a trezit în suflet? De ce te-ai dus la Laurelindorenan şi n-ai venit pe drumul tău, călare pe caii din Rohan, ca să ajungi acasă în zori de ziuă?
Apoi se întoarse iar spre Frodo şi vorbi cu glasul liniştit dinainte:
― Acestor întrebări mi-ai putea, socot, răspunde, Frodo, fiu al lui Drogo. Dar probabil nu aici şi nu acum. Însă, ca să nu mai zici că povestea mea-i o părere, iată ce-ţi voi spune: Cornul lui Boromir s-a întors cu adevărat, nu ca o părere. Dar era crăpat în două, ca de secure sau de spadă. Jumătăţile au ajuns despărţite la maclass="underline" una a fost găsită printre trestii, acolo unde se află străjerii din Gondor, la miazănoapte, pe sub cascadele Scăldătorii Enţilor; cealaltă se învârtea în vâltoare şi-a găsit-o un oştean care pornise pe râu, cu o solie. Ciudate întâmplări! Dar omorul iese la iveală, fără doar şi poate ― aşa se zice. Iar acum, cornul celui dintâi născut zace frânt în două, în poala lui Denethor, care aşteaptă veşti în jilţul său înalt. Nu ştii să-mi spui nimic despre cum a fost spart cornul?