― Nu, nu ştiu nimic, îi răspunse Frodo. Însă ziua când l-ai auzit răsunând, dacă ce crezi e aievea, a fost cea în care ne-am despărţit, adică atunci când eu şi slujitorul meu am părăsit Frăţia. Iar acum povestea ta mă umple de groază. Căci dacă Boromir a înfruntat atunci primejdia şi-a fost ucis, mă tem că şi tovarăşii mei au murit cu toţii. Mi-erau toţi rubedenii şi prieteni. Ce-ar fi să laşi deoparte îndoiala şi să mă laşi să plec? Prea sunt ostenit şi îndurerat. Însă am de împlinit o faptă şi măcar să-ncerc s-o duc la bun sfârşit, chiar de voi pieri. Şi trebuie să mă grăbesc şi mai tare, dacă dintre piticuţii doar noi doi am mai rămas. Tu întoarce-te, Faramir, viteaz Căpitan al Gondorului, şi apără-ţi cetatea cât mai poţi; iar pe mine lasă-mă să plec unde mă cheamă amara-mi soartă.
― Vorbele astea nu mă-ncălzesc cu nimic, zise Faramir; dar sunt sigur că te-ai speriat mai mult decât trebuia. Dacă nu cumva au venit chiar cei din Lorien, cine s-o fi-ngrijit de îngropăciunea lui Boromir? Nicidecum orcii sau slujitorii Nenumitului. Aşa că socot că a mai rămas ceva din Frăţie. Dar, cu tot ce s-o fi întâmplat la Hotarul de la Miazănoapte, de tine, Frodo, nu mă mai îndoiesc. Dacă zilele grele prin care-am trecut m-au ajutat cât de cât să judec vorbele şi chipurile oamenilor, atunci aş putea să mă încumet şi pentru piticuţi! Deşi ― şi-aici surâse ― ai ceva ciudat, Frodo, un aer elfesc. Dar vorba noastră are mai multă noimă decât am crezut la început. Ar trebui să te duc înapoi, la Minas Tirith, să-i dai socoteală acolo, lui Denethor; pe bună dreptate-mi va fi viaţa în primejdie dacă aleg acum o cale neînţeleaptă pentru cetatea mea. Aşa că n-o să mă pripesc cu hotărârea. Totuşi, deocamdată trebuie să ne grăbim şi s-o luăm din loc.
Sări în picioare şi dădu câteva porunci. Oamenii strânşi în jurul lui rupseră rândurile şi se aranjară în grupuleţe, apoi se risipiră care-ncotro şi se făcură nevăzuţi în umbrele stâncilor şi-ale arborilor. Curând nu mai rămaseră acolo decât Mablung şi Damrod.
― Acum voi, Frodo şi Sam cel Înţelept, veţi veni cu mine şi cu străjerii mei, zise Faramir. N-aveţi cum s-o luaţi pe drumul către miazăzi, dacă ăsta vă era ţelul. Câteva zile va fi foarte nesigur şi mai bine păzit ca oricând, după încăierarea asta. Şi socot că astăzi nu mai puteţi merge prea mult, căci sunteţi vlăguiţi. Ca şi noi, de altfel. O să ne ducem acum cu toţii într-un loc tainic, numai de noi ştiut, cam la zece mile distanţă. Orcii şi iscoadele Duşmanului nu l-au aflat încă şi chiar dacă l-ar găsi, putem încă să le ţinem piept mult şi bine, chiar dacă vin câtă frunză şi iarbă. Ne-am putea odihni acolo cu toţii. Dimineaţă voi hotărî ce-i mai bine pentru mine şi pentru voi.
Frodo nu avu de ales; trebui să se supună acestei cereri sau porunci. Pentru moment părea, oricum, o cale înţeleaptă, o dată ce sosirea aceasta a oamenilor din Gondor făcuse călătoria prin Ithilien mai primejdioasă ca oricând.
Porniră pe dată: Mablung şi Damrod puţin mai în faţă şi Faramir cu Frodo şi Sam îndărăt. Trecură peste pârâu, ocoliră heleşteul unde se îmbăiaseră hobbiţii, apoi urcară un mal lung şi intrară în umbrele verzi ale ţinuturilor împădurite care coborau întruna spre apus. În timp ce mergeau cît puteau de repede, îşi continuară vorba cu glas scăzut.
― Am pus capăt sfatului nostru, zise Faramir, nu numai pentru că nu mai aveam vreme, aşa cum a ţinut să-mi zică jupânul Sam cel Înţelept, ci şi pentru că ajunseserăm la nişte lucruri pe care nu e bine să le vorbim de faţă cu multă lume. De-aceea am adus vorba de fratele meu şi-am lăsat deoparte Blestemul lui Isildur. Căci n-ai fost cu totul sincer cu mine, Frodo.
― N-am minţit, iar adevărul l-am spus în parte, atât cât am putut, zise Frodo.
― Nu te învinuiesc, zise Faramir. Ai ştiut să ieşi din încurcătură, şi-ai vorbit cu înţelepciune. Dar mi-am dat seama, am ghicit mai mult decât ai spus tu. N-ai fost prieten cu Boromir sau, mai bine zis, nu v-aţi despărţit cu voie bună. Tu şi jupânul Sam cel Înţelept bănuiesc c-aţi avut o pricină de nemulţumire. Acu’, ce să zic? L-am iubit din tot sufletul şi i-aş răzbuna moartea fără să stau pe gânduri, deşi l-am cunoscut foarte bine. Blestemul lui Isildur, aş spune că asta era pricina neînţelegerii dintre voi. E limpede că-i vorba de cine ştie ce moştenire serioasă, din tată-n fiu, care poate pricinui necazuri între aliaţi, după cum spun poveştile străvechi. Ei, ce zici, nu sunt pe-aproape?
― Pe-aproape, zise Frodo, dar nu întru totul. Nu s-a iscat nici o neînţelegere în Frăţia noastră, deşi eram chinuiţi de îndoială, adică nu ştiam pe ce drum s-o luăm din Emyn Muil. Dar orice-ar fi, vechile poveşti ne atrag atenţia şi asupra primejdiei de a rosti cuvinte pripite cum ar fi „moştenirea din tată-n fiu”.
― Ah, e-aşa cum mă gândeam: ai avut necazuri doar cu Boromir. El îşi dorea să ducă lucrul acela la Minas Tirith. Vai, mie! Ce soartă strâmbă îţi pecetluieşte buzele de nu-mi spui cine l-a văzut pentru ultima oară şi nu pot să aflu ceea ce mi-aş dori atât să ştiu? Ce-o fi fost în mintea şi în inima lui în ultimele ceasuri de viaţă? Dac-a greşit sau nu, de-un lucru sunt sigur: a murit împăcat, căci a săvârşit o faptă bună. Chipul îi era mai frumos chiar decât atunci când trăia. Dar, Frodo, te-am cam strâns cu uşa la început, în legătură cu Blestemul lui Isildur. lartă-mă! N-am dovedit înţelepciune într-o asemenea clipă şi într-un astfel de loc. N-am avut vreme să gândesc. Trecusem printr-o luptă grea şi mintea mi-era plină de alte lucruri. Dar, în timp ce vorbeam cu tine, am început să m-apropii de ţintă, aşa că am tras cu bună ştiinţă în altă parte. Căci trebuie să ştii, multe din vechea învăţătură sunt ţinute sub obroc de cârmuitorii cetăţii şi nu răzbate nimic în afară. Noi, cei din casa mea, nu suntem din seminţia lui Elendil, deşi avem sânge de-al numenoreenilor. Căci socotim că ne tragem din Mardu, majordomul cel bun, care a rămas să ocârmuiască în locul regelui, când acesta a plecat la război. E vorba de regele Earnur, ultimul din stirpea lui Anarion, care nu avea fii şi care nu s-a mai întors niciodată. Iar de atunci majordomii au ocârmuit ţara, deşi lucrul acesta s-a petrecut cu multe generaţii de oameni în urmă. Şi-mi aduc aminte de Boromir copil, pe când învăţam împreună istoria seniorilor şi-a cetăţii noastre, că tare-i mai era ciudă că tatăl lui nu era rege. „De câte sute de ani e nevoie ca un majordom să devină rege, dacă cel ce-i în drept nu se mai întoarce?” întreba el. „Pesemne că în locuri unde rânduiala regească nu-i aşa puternică, ajung câţiva ani”, răspundea tatăl meu. „În Gondor, însă, nici zece mii de ani n-ar fi de-ajuns.” Vai, bietul Boromir, oare asta nu-ţi spune destul despre el?
― Ba da, zise Frodo. Cu toate acestea, s-a purtat totdeauna cu cinstire faţă de Aragorn.
― Nu mă-ndoiesc, spuse Faramir. Dacă s-a încredinţat că ceea ce spunea Aragorn despre adevăratul lui rang era adevărat, sunt sigur că s-a purtat frumos. Însă nu sosise clipa hotărâtoare încă. Nu ajunseseră la Minas Tirith încă şi nici nu deveniseră duşmani în război. Dar am cam luat-o razna. Noi, cei din casa lui Denethor, ştim învăţătura străveche din timpuri de demult şi, în plus, ni s-au păstrat în vistierii o seamă întreagă de lucruri: cărţi şi table de legi, scrise pe foiţe subţiri, da, da, şi pe tăbliţe de piatră, şi pe file de argint şi de aur, cu tot felul de litere. Pe unele nu le mai poate citi nimeni; cât despre altele, puţini le mai scot la lumină, de unde-au fost încuiate. Eu mai citesc câte ceva, căci am deprins buchia cărţii. E vorba de hrisoavele pe care ni le-a adus Pelerinul cel Sur. Prima oară l-am văzut când eram copil; de-atunci, a venit la noi de două-trei ori.