― Piticuţi! râse călăreţul de lângă Eomer. Piticuţi! Dar ăştia nu-s decât un popor mititel din baladele străvechi şi din basmele copiilor de la miazănoapte. Pe ce tărâm călcăm? Pe cel de legendă sau pe cel înverzit, scăldat de razele soarelui?
― Un bărbat poate să păşească pe amândouă, zise Aragorn. Căci nu noi, ci acei ce vor urma vor ticlui legendele timpului nostru. Tărâmul înverzit, zici? Dar ăsta-i un subiect serios de legendă, deşi îţi porţi paşii pe el, sub razele soarelui.
― Timpul ne zoreşte, zise călăreţul, fără să ia în seamă vorbele lui Aragorn. Trebuie să ne grăbim spre miazăzi, stăpâne. Să-i lăsăm pe sălbaticii ăştia cu închipuirile lor. Sau să-i legăm şi să-i ducem la rege.
― Uşurel, Eothain, zise Eomer în limba lui. Stai o clipă. Spune-le earezilor să se strângă pe cărare şi să se pregătească s-o pornească spre Vadul Enţilor.
Eothain se retrase bombănind şi le vorbi celorlalţi. Imediat, aceştia se depărtară şi îl lăsară pe Eomer singur, cu cei trei prieteni.
― Tot ceea ce spui e tare ciudat, Aragorn, rosti el. Şi totuşi, mi-e foarte limpede că spui adevăruclass="underline" oamenii din Obşte nu mint şi din acest motiv nu se lasă uşor înşelaţi. Dar n-ai spus tot. Vrei să-mi povesteşti acum pe-ndelete ce-nsărcinare ai, ca să pot să mă hotărăsc şi eu ce să fac?
― Am pornit din Imladris, aşa cum spune cântecul, cu multe săptămâni în urmă, răspunse Aragorn. Eram împreună cu Boromir din Minas Tirith. Trebuia să ajung la cetatea aceea cu fiul lui Denethor, să-i ajut seminţia în războiul împotriva lui Sauron. Dar tovarăşii mei de drum aveau altă treabă. Mă rog, n-are rost să vorbim despre asta acum. În orice caz, Gandalf cel Sur era căpetenia noastră.
― Gandalf! exclamă Eomer. Gandalf cel Sur e cunoscut în Obşte; dar numele său, te previn, nu mai are trecere în faţa regelui. Toată lumea ştie că vine şi pleacă adesea pe-aici, când i se năzare ― ba la o lună, ba după ani de zile. Aduce totdeauna solii ciudate; unii spun cum că ar fi piază-rea. Şi nu-s departe de adevăr: de când a venit ultima oară pe-aici, în vară, toate au mers de-a-ndoaselea. Atunci a început necazul nostru cu Saruman. Îl socoteam pe Saruman prieten, dar a venit Gandalf şi ne-a avertizat că se pregăteşte degrabă un război în Isengard. Zicea că el însuşi fusese ostatic în Orthanc şi-abia reuşise să scape. Ne cerea ajutorul. Dar Theoden nici n-a vrut s-audă, aşa că a plecat. Să nu rosteşti numele de Gandalf cu voce tare în faţa lui Theoden, că-l apucă damblaua! Pentru că i l-a luat pe Iute ca Gândul, cel mai valoros dintre armăsarii regelui, căpetenia mearaşilor, pe care doar Seniorul Obştii are voie să-i încalece. Căci sămânţa rasei lor se trage de la calul lui Eorl, ce ştia limba oamenilor. Acum şapte nopţi, Iute ca Gândul s-a-ntors; dar mânia regelui a rămas aceeaşi, pentru că acum calul s-a sălbăticit şi nu mai lasă nici un bărbat să se apropie de el.
― Înseamnă că Iute ca Gândul şi-a aflat singur calea din îndepărtatul miazănoapte, zise Aragorn; căci acolo s-a despărţit de Gandalf. Dar, vai! Gandalf nu va mai avea vreodată prilejul să călărească. S-a prăbuşit în beznă în minele Moriei şi nu se mai întoarce.
― Copleşitoare veste, zise Eomer. Cel puţin pentru mine şi pentru mulţi alţii, deşi nu pentru toată lumea; ai să te convingi şi singur, dacă te duci la rege.
― Puţini îşi pot da seama aici de grozăvia ăstei năpaste, deşi s-ar putea s-o simţiţi şi voi cumplit mult mai curând decât v-aţi aştepta, spuse Aragorn. Dar când capetele măreţe cad, cei mai mărunţi sunt nevoiţi să treacă la cârmă. Misia mea a fost să-i conduc pe tovarăşii mei pe lungul drum din Moria. Prin Lorien am venit ― adevăr pe care-ar fi bine să-l afli înainte să mai vorbeşti despre asta ― şi de-acolo am străbătut leghe peste leghe de-a lungul Râului cel Mare, către cascada Rauros. Acolo a fost Boromir măcelărit de-aceiaşi orci pe care i-aţi nimicit voi.
― Cutremurătoare-ţi sunt veştile! strigă Eomer deznădăjduit. Mare năpastă-i moartea aceasta pentru Minas Tirith şi pentru noi toţi. Ce om de vază-a fost! L-au preamărit cu toţii. Arar prin Obşte se-arăta, căci era mereu în război la hotarele de răsărit; dar l-am văzut. Mai degrabă ca fiii iuţi ai lui Eorl, decât ca oamenii morocănoşi din Gondor mi-a părut şi putea să se dovedească un mare cârmuitor al poporului său, atunci când îi va fi venit vremea. Dar n-am ştiut pîn’acum de-această grozăvie din Gondor. Când s-a prăpădit?
― Sunt patru zile de când a fost ucis, îi răspunse Aragorn; din seara aceea am pornit-o din tenebrosul Toi Brandir.
― Pe jos? făcu Eomer.
― Da, aşa cum vezi.
De mare uimire se umplură privirile lui Eomer.
― Pas Mare e un nume mult prea nedemn de ceea ce-ai făcut, o, fiu al lui Arathorn, rosti el. Ţi-aş zice mai degrabă Pas Înaripat. La multe curţi ar trebui cântate faptele de vitejie ale celor trei camarazi. Patruzeci de leghe şi încă cinci aţi străbătut, înainte ca ziua a patra să se sfârşească! Cutezătoare-i spiţa lui Elendil! Dar, mărite senior, cum m-ai făcut să uit! Trebuie să mă întorc degrabă la Theoden. Am vorbit cam aspru în faţa oamenilor mei. I-adevărat că nu suntem încă vrăjmaşi pe faţă cu Tărâmul Negru şi sunt unii care-i suflă regelui poveţe înfricoşate la ureche; dar războiul nu-i departe. N-o să lăsăm baltă vechea alianţă cu Gondorul; o să le sărim oricum în ajutor la luptă ; asta-i credinţa mea şi-a tuturor care-s cu mine. Hotarul de răsărit e-n seama mea, asta-i grija celui de-al Treilea Mareşal, şi-am strămutat toate hergheliile şi pe păstorii noştri dincolo de Scăldătoarea Enţilor; n-am păstrat aici decât paza şi cercetaşii ageri.
― Aşadar, nu-i plătiţi tribut lui Sauron? întrebă Gimli.
― Nu i-am plătit şi nici n-o să-i plătim vreodată, rosti Eomer şi ochii îi scăpărară, cu toate că mi-a ajuns la ureche minciuna asta. Cu ani în urmă, Seniorul Tărâmului Negru şi-ar fi dorit să cumpere pe bani grei cai de la noi, dar nu m-am învoit, pentru că supune animalele la cazne. Atunci şi-a trimis orcii la jaf, iar aceştia fură tot ce-apucă, alegând cu osebire caii negri; puţini ne-au mai rămas din soiul ăsta. De-aceea dihonia dintre noi şi orci e-aşa amarnică.
Dar acum grija noastră cea mai de seamă e Saruman. Pretinde că-i stăpân peste tot ţinutul acesta şi suntem în război de mai multe luni. I-a luat pe orci, pe Călăreţii Lupului şi pe oamenii de rău în slujba sa şi au închis Trecătoarea, aşa că s-ar putea să fim asediaţi atât la răsărit, cât şi la apus. Nu-i de glumit c-un astfel de vrăjmaş; e un vrăjitor viclean şi dibace şi poate să ia nenumărate înfăţişări. Se spune că rătăceşte de colo-colo, în chip de moşneag, înveşmântat într-o mantie cu glugă, cam ca Gandalf. Aşa zic toţi care şi-l amintesc. Iscoadele lui pătrund şi-n gaură de şarpe, iar păsările sale aducătoare de rău trec, în tării, peste hotare. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate acestea şi mi se strânge inima, căci mă tem că n-are prieteni doar în Isengard. Dar ai să-ţi dai singur seama, dacă vrei să-l vezi pe rege. Ce zici, nu vii? Oare credinţa mea cum c-ai fost trimis la mine după ajutor, chinuit de şovăială şi de nevoi, e doar o amăgeală?
― Am să vin când s-o-mplini sorocul, zise Aragorn.
― Hai acum, rosti Eomer. Moştenitorul lui Elendil ar fi, fără doar şi poate, o îmbărbătare pentru fiii lui Eorl, în stihia aceea malefică. În Emnet de la Apus bătălia-i în toi şi tare mi-e teamă că nu ne aşteaptă vremuri bune. Să ştii că m-am avântat călare către miazănoapte fără ştirea regelui, căci în lipsa mea casa lui e prea puţin păzită. Dar cercetaşii m-au prevenit acum trei nopţi de venirea şlehtei orceşti dinspre Peretele de Răsărit şi că printre ei s-ar afla şi unii ce poartă însemnele albe ale lui Saruman. Aşa încât, gândindu-mă că de ce mi-a fost teamă n-am scăpat, adică de un pact între Orthanc şi Turnul Întunecimii, am purces în fruntea eorezilor- bărbaţii din stirpea mea; şi i-am ajuns pe orci cu două zile în urmă, pe la scăpătat, aproape de hotarele de la Pădurea Enţilor.