― Pelerinul cel Sur? făcu Frodo. Avea vreun nume?
― Mithrandir îi ziceam noi, în limba elfilor, zise Faramir, şi n-avea nimic împotrivă. Multe nume am eu, în nenumăratele ţinuturi, zicea el. Mithrandir, la gnomi; în tinereţe, la Apus, mi se spunea Olorin, nume de mult uitat; la Miazăzi, Incanus; la Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu mă duc niciodată.
― Gandalf! zise Frodo. M-am gândit eu că e vorba de el. Gandalf cel Sur, cel mai preţios dintre sfetnici; conducătorul Frăţiei noastre. S-a prăpădit în Moria.
― Mithrandir s-a prăpădit! strigă Faramir. Se pare că Frăţia voastră a avut o soartă nefericită. Într-adevăr, e greu de crezut că o fiinţă atât de înţeleaptă şi cu atâta putere ― căci multe lucruri minunate a mai făcut la noi! ― a putut să piară; să fie lumea văduvită de-atâta învăţătură! Eşti sigur că-i aşa? Poate că v-a părăsit, pur şi simplu, şi s-a dus în treaba lui.
― Vai, mie! făcu Frodo. Sunt sigur, căci l-am văzut prăbuşindu-se în hău.
― Văd că ai istorisiri însemnate şi cumplite de povestit, zise Faramir. Poate-ai să mi le spui şi mie mai pe seară. Acest Mithrandir a fost, socot eu acum, mai mult decât un învăţător; el punea în mişcare toate faptele din zilele noastre. Dac-ar fi fost printre noi, ca să-i cerem sfatul în legătură cu vorbele grele din visele noastre, ni le-ar fi limpezit şi n-ar mai fi fost nevoie de un sol. Şi totuşi, cine ştie, poate n-ar fi fost aşa; călătoria lui Boromir o fi fost de la-nceput sortită eşecului. Mithrandir nu ne-a vorbit niciodată despre ce urma să se întâmple şi nici nu şi-a dezvăluit scopurile. A primit încuviinţarea de la Denethor ― cum? n-am idee ― să scotocească prin tainiţele vistieriei noastre. Mai aflam câte ceva de la el, când avea chef să ne spună (ceea ce se întâmpla foarte rar). Ne iscodea şi ne punea mereu întrebări, mai ales în legătură cu Marea Bătălie de la Dagorlad, din vremurile de-nceput ale Gondorului, când el, pe care nu-l numim, a fost înfrânt. Asculta cu nesaţ poveştile despre Isildur, deşi aveam puţine de spus; căci printre noi nu se ştia nimic sigur despre sfârşitul Iui.
Glasul lui Faramir se stinse într-o şoaptă.
― Însă am aflat şi eu câte ceva, mai bine zis, am ghicit, şi-am păstrat această taină în inima mea: Isildur a luat ceva din mâna Nenumitului, înainte să plece din Gondor, ca să nu mai fie văzut vreodată printre muritori. Ăsta era, credeam eu, răspunsul la întrebările lui Mithrandir. Dar pe-atunci părea o treabă care-i punea pe gânduri doar pe scrutătorii de învăţătură străveche. Nici când am încercat să desluşim între noi tainele din visurile noastre nu m-am gândit că Blestemul lui Isildur era unul şi-acelaşi lucru. Căci Isildur a fost încolţit şi ucis de săgeţile orceşti, după cum zice singura legendă pe care o ştiam, iar Mithrandir nu-mi spusese niciodată mai mult. Ce e, la urma urmei, lucrul acela, nu-mi dau seama; dar ştiu că trebuie să fie o moştenire din tată-n fiu a puterii şi a primejdiei. O armă ticăloasă, pesemne, ticluită de Seniorul Întunecimii. Dacă ar fi un lucru care dă un folos în bătălie, cred că Boromir, atât de mândru, de neînfricat, adesea pripit, totdeauna dornic ca Minas Tirith să iasă biruitoare (şi, prin urmare, el însuşi), n-ar fi avut cum să nu-şi dorească, să nu fie ademenit de un asemenea lucru. Mai bine nu s-ar fi dus deloc! Tatăl meu şi bătrânii ziceau să plec eu în această misie, dar el s-a vârât în faţă, zicând că era cel mai mare şi cel mai tare (ceea ce era adevărat) şi că n-aveau cum să-l oprească. Dar nu te teme! N-aş pune mâna pe lucrul acela, chiar dacă I-aş vedea zăcând în mijlocul drumului. Nici dac-ar fi ca Minas Tirith să se prăbuşească-n ruină, iar eu aş fi singurul care-aş putea-o salva folosindu-mă de arma Seniorului Întunecimii, spre binele ei şi spre gloria mea. Nu, Frodo, fiu al lui Drogo, nu-mi doresc asemenea biruinţe.
― Nici cei ce-au fost la Sfat n-au vrut asta, zise Frodo. Şi nici eu. Nu mi-aş face de lucru cu aşa ceva.
― În ce mă priveşte, spuse Faramir, mi-aş dori să văd iar Copacul Alb în floare la curţile regilor, şi să revină Cununa de Argint; iar Minas Tirith să fie în pace, Minas Anor din nou ca pe vremuri, plină de lumină, înaltă şi minunată, frumoasă ca o regină între regine, nu ca o stăpână de sclavi dornici s-o slujească. Trebuie să fie război, de vreme ce ne apărăm vieţile împotriva unuia care ar prăpădi totul; dar mie nu-mi place sabia lucitoare pentru ascuţişul ei, nici săgeata că-i iute şi nici luptătorul pentru mărirea sa. Îmi place doar ceea ce apără ei: cetatea oamenilor din Numenor. Şi-aş vrea ca ea să fie iubită pentru istoria, vechimea, frumuseţea şi înţelepciunea ei de-acum. Să nu se teamă nimeni de ea, decât cum te-ai teme de cinstea unui bărbat bătrân şi înţelept. Aşa că nu-ţi face griji în privinţa mea! Nu-ţi cer să-mi spui mai mult. Nu te întreb nici măcar dacă ceea ce-am spus acum e cât de cât adevărat. Însă de te vei încrede în mine, s-ar putea să am câte-o povaţă pentru tine, în misia pe care o ai, oricare-ar fi ea. Da! Şi chiar să-ţi dau o mână de ajutor.
Frodo nu-i răspunse nimic. Îi venea să strige că avea nevoie şi de ajutor şi de povaţă, să-i spună tânărului acestuia, ale cărui vorbe îi păreau atât de înţelepte şi de minunate, tot ce-avea pe suflet. Dar ceva îl ţinu. Avea inima grea de spaimă şi de tristeţe: dacă el şi Sam erau într-adevăr, aşa cum se părea, tot ce rămăsese din cei Nouă Peregrini, atunci el era singurul însărcinat cu taina misiei lor. Mai bine să nu se-ncreadă pe nedrept, decât să-l ia gura pe dinainte. Iar amintirea lui Boromir, a schimbării cumplite pe care ispita Inelului o lucrase în el, îi venea mereu în minte când se uita la Faramir şi-i auzea glasul; nu semănau, dar aveau ceva la fel.
O vreme merseră în linişte, trecând ca nişte umbre verzi-cenuşii pe sub arborii bătrâni, păşind fără zgomot; deasupra lor cântau mii de păsărele iar soarele îşi arunca razele strălucitoare pe acoperişul neted de frunze întunecate al codrului veşnic verde din Ithilien. Sam nu lua parte la vorbă, deşi ascultase; şi în acelaşi timp ciulea urechile lui ascuţite, de hobbit, la orice fâşâit al pădurii care îi înconjura. Nu observase decât un singur lucru, şi anume că în toată vorbăria nu fusese pomenit nici măcar o dată numele lui Gollum. Era mulţumit, deşi simţea că nu era mare nădejde să nu îl mai audă vreodată. Îşi dădu curând seama că, deşi mergeau singuri, în apropierea lor se aflau o mulţime de oameni; nu numai Damrod şi Mablung, care se iveau şi plecau tăcuţi în umbrele din faţa lor, ci şi alţii; îşi croiau cu toţii drum tainic în aceeaşi direcţie. O dată, când se uitase îndărăt, îmboldit de gândul că era urmărit, i se păru că zăreşte o clipă o umbră mică şi neagră, strecurându-se după un trunchi de copac. Deschise gura să vorbească, dar o închise la loc. „Nu-s sigur, îşi zise el. Şi de ce le-aş aminti de ticălosul ăla bătrân, dacă preferă să uite de el? Ce bine-ar fi să-l pot uita şi eu!”
Aşa că trecură mai departe, până când pădurea începu să se rărească, iar terenul se povârni şi mai mult. Deodată, cotiră din nou la dreapta şi ajunseră curând la un râuleţ ce trecea printr-o strâmtoare: era acelaşi pârâu care se revărsa din heleşteul rotund, ajuns acum un torent vijelios, săltând din piatră în piatră, într-o albie tăiată adânc, umbrită de ilice şi de cimişir negricios. Către apus, la picioarele lor, se zăreau întinderi de pământ şi lunci nesfârşite, scăldate într-o lumină ceţoasă, iar mai departe scânteierea apelor bogate ale Anduinului în soarele care scăpata.