― Aici, vai, sunt nevoit să fac un lucru urât, zise Faramir. Nădăjduiesc c-o să mi-o ierţi, căci pân-acum n-am dat porunci nesăbuite, cum ar fi să fiţi legaţi sau ucişi. Dar porunca este ca nici un străin, fie el şi din Rohan, care luptă alături de noi să nu vadă cărarea spre tainiţa noastră. Trebuie să vă leg la ochi.
― Cum pofteşti, spuse Frodo. Chiar şi elfii fac la fel, la nevoie; noi am trecut fruntariile minunatului Lothlorien cu ochii legaţi. Lui Gimli, gnomul, nu i-a căzut prea bine, dar hobbiţii au îndurat fără să crâcnească.
― Eu n-am să vă călăuzesc spre un loc atât de minunat, zise Faramir. Însă mă bucur că o să vă lăsaţi legaţi la ochi de bună voie şi nu cu forţa.
Îi strigă încetişor pe Mablung şi pe Damrod. Aceştia ieşiră dintre arbori şi se apropiară.
― Legaţi-i la ochi pe oaspeţii aceştia ai noştri, zise Faramir. Dar cu grijă, să nu-i doară. Lăsaţi-le mâinile libere. Îşi vor da cuvântul că n-or să se uite. Eu, unul, m-aş încrede în ei şi i-aş pune doar să închidă ochii, dar de se-mpiedică, or să clipească fără să vrea. Călăuziţi-i, ca să nu facă vreun pas greşit.
Cei doi străjeri îi legară pe hobbiţi la ochi cu panglici verzi şi le traseră glugile aproape până la gură; apoi îi luară repede pe fiecare de mână şi porniră.
Frodo şi Sam nu fură în stare să spună despre această ultimă porţiune de drum decât ce reuşiseră să ghicească pe întuneric. Nu peste mult, simţiră că ajunseseră pe o cărare care cobora şi se îngusta deodată; fură nevoiţi să meargă în şir, printre doi pereţi de stâncă. Gardienii lor îi duceau din spate, ţinându-i de umeri. Când terenul era greu, oamenii îi luau pe sus, apoi îi puneau iar jos. În dreapta lor se auzea, din ce în ce mai tare, susurul unei ape de care se apropiau. Într-un târziu, se opriră. Mablung şi Damrod începură să-i învârtă în toate părţile, până îi zăpăciră de tot. Urcară puţin şi li se păru că se face frig. Zgomotul pârâului se auzi mai slab. Fură iar luaţi pe sus şi coborâră mai multe trepte, la capătul cărora dădură un colţ. Auziră apa din nou, de data aceasta mai tare, mai vijelioasă, împroşcând peste tot. Simţeau o ploaie fină pe mâini şi pe obraji. Într-un târziu, fură iar puşi jos. Rămaseră aşa o vreme, descumpăniţi, legaţi la ochi, fără să ştie unde erau. Nu scoaseră nici o vorbă. Atunci, în spatele lor răsună glasul lui Faramir.
― Dezlegaţi-le ochii! porunci el.
Li se traseră glugile şi li se scoaseră legăturile de la ochi. Clipiră şi traseră adânc aer în piept. Se aflau pe o duşumea udă, de piatră şlefuită, în pragul unei porţi cioplite grosolan, care se căsca îndărătul lor. Dar în faţă, spre apus, curgea o perdea fină de apă, atât de aproape, încât Frodo putea s-o atingă dacă întindea mâna. De dincolo de ea pătrundeau săgeţile blânde ale soarelui ce asfinţea, iar lumina roşie se frângea în nenumărate raze scânteietoare, care îşi schimbau mereu culoarea. Parcă stăteau la fereastra unui turn elf, dinaintea căreia atârna o perdea brodată cu giuvaeruri de argint şi de aur, cu safire, rubine şi ametiste înflăcărate.
― Măcar am avut norocul să vă răsplătim răbdarea, zise Faramir. Aceasta este Fereastra Soarelui-Apune, Henneth Annun, cea mai mândră dintre cascadele Ithilienului, ţinutul atâtor fântâni. Puţini străini au văzut-o. Însă îndărătul ei nu-i nici o încăpere regească, potrivită cu ea. Intraţi şi uitaţi-vă!
Bine vorba nu sfârşi, că soarele scăpată de tot şi focul din revărsarea aceea de apă se stinse. Se întoarseră şi trecură pe sub bolta urâtă. Brusc, se treziră într-o încăpere spaţioasă de piatră grosolană, cu tavanul aplecat şi neşlefuit. Cele câteva torţe care fuseseră aprinse răspândeau o lumină slabă pe pereţii lucitori. Veniseră deja o mulţime de oameni înaintea lor, iar printr-o altă uşă intrau alţii, câte doi-trei. Pe măsură ce li se obişnuiau ochii cu întunericul, hobbiţii observară că grota era mai mare decât îşi închipuiseră şi era plină de arme şi de merinde.
― Ei, ăsta-i adăpostul nostru, zise Faramir. Nu-i grozav, dar vă puteţi petrece noaptea în linişte. Măcar e uscat şi-avem mâncare, deşi nu putem face focul. Cândva prin peştera aceasta curgea apa şi ieşea pe sub bolta aceea; dar lucrătorii din vechime i-au schimbat cursul prin strâmtoare, iar pârâul se revarsă într-o cascadă de două ori mai înaltă, peste stâncile de sus. Au astupat toate căile de intrare în grotă, afară de una singură, ca să nu pătrundă nici apa, nici altceva. Acum nu mai sunt decât două ieşiri: cea prin care aţi intrat legaţi la ochi şi un găvan adânc, plin de cuţite de piatră, dincolo de perdeaua de apă. Acum, până-i gata cina, trageţi-vă puţin sufletul.
Hobbiţii fură duşi într-un colţ, unde li se arătă un culcuş să se întindă, dacă pofteau. Între timp, oamenii îşi făceau treaba prin grotă în linişte, iute şi cuminte. Din pereţi fură trase mese uşoare, pe care aşezară vase şi tacâmuri. Nu era cine ştie ce fast, dar totul era aşternut frumos şi bine: farfurii rotunde, străchini şi boluri, unele de pământ, smălţuite, cafenii, altele din lemn de cimişir curate şi şlefuite. Din loc în loc, aşezaseră câte o cupă sau câte un bol neted de bronz; iar în dreptul scaunului Căpitanului se afla un pocal de argint, în mijlocul mesei centrale.
Faramir se plimba printre oamenii săi, întrebându-i pe toţi care intrau câte ceva, cu glas scăzut. Unii se întorceau după ce-i hăituiseră pe sudişti; alţii care fuseseră lăsaţi ca cercetaşi pe lângă drum veniră ultimii. Toţi vrăjmaşii fuseseră ucişi, afară de marele mumak; nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Nu dăduseră de nici o urmă de vrăjmaş; nici măcar o iscoadă orcească nu trecuse fruntariile.
― N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, Anborn? îl întrebă Faramir pe ultimul venit.
― Nu, stăpâne, zise omul. În orice caz, nici un orc. Dar am văzut sau mi s-a părut că văd ceva cam ciudat. Se întunecase binişor şi ochii te mai înşală la ora asta; lucrurile par mai mari decât sunt. Probabil că n-a fost decât o veveriţă.
La aceste cuvinte, Sam ciuli urechile.
― Dar de-a fost veveriţă, înseamnă că era una neagră şi fără coadă. Părea ca o umbră pe pământ, iar când m-am apropiat, a sărit iute îndărătul unui trunchi de copac pe care s-a căţărat la fel de repede. Ştiu că nu ne laşi să ucidem fiarele fără pricină şi, cum nu mi s-a părut a fi altceva, n-am tras nici o săgeată. Era, oricum, prea întuneric ca să ţintesc, iar făptura a dispărut în desişul de frunze cât ai zice peşte. Dar eu am rămas cu gura căscată o vreme, căci mi s-a părut ciudat. Apoi m-am grăbit să mă întorc. Şi-atunci a-nceput să sâsâie la mine de sus. O fi fost vreo veveriţă mare. Probabil că pe sub tenebrele Nenumitului s-au strecurat niscaiva fiare din Codrul Întunecat şi rătăcesc acum încoace, spre pădurea noastră. Cică pe-acolo sunt veveriţe negre.
― Poate, zise Faramir. Dar dacă-i aşa, însemnă că-i semn rău. N-avem nici un chef de scursorile din Codrul Întunecat aici, în Ithilien.
Lui Sam i se păru că le aruncă o privire furişă, în timp ce rostea aceste cuvinte. Dar nu zise nimic. O vreme, el şi Frodo stătură întinşi privind torţele şi oamenii care se mişcau de colo-colo, vorbind în şoaptă. Apoi Frodo adormi.
Sam se frământa, chibzuind cu grijă. „S-ar putea să fie de bună-credinţă”, îşi zicea el, „sau s-ar putea să nu fie. Vorba meşteşugită ascunde ades o inimă mârşavă.” Căscă. „Aş fi în stare să dorm o săptămână; abia atunci m-aş mai întrema şi eu un pic. Şi ce-am să fac, dac-o să stau singur cu toţi oamenii ăştia mari în jurul meu? Nimic, Sam Gamgee; dar n-ai încotro, trebuie să stai treaz.”
Şi, cu chiu cu vai, izbuti. Lumina de la intrarea în grotă păli, iar vălul cenuşiu de apă se întunecă şi se pierdu în umbra care începuse să se lase. Zgomotul apei continua la fel, zi şi noapte, fără să se schimbe. Murmurul şi susurul ei te trăgeau la somn. Sam îşi apăsă ochii cu pumnii.