Fură aprinse mai multe torţe. Se desfundară un poloboc cu vin şi mai multe butoaie cu mâncare. Oamenii aduceau apă din cascadă. Unii se spălau pe mâini în găvane. Lui Faramir i se aduse un lighean mare de aramă şi un prosop alb. Se spălă şi el.
― Treziţi-i pe oaspeţii noştri, zise el, şi aduceţi-le apă. E vremea mesei.
Frodo se ridică în capul oaselor, căscă şi se întinse; Sam, neobişnuit să fie slujit, se uită uluit la bărbatul înalt care se plecă dinaintea lui, cu un lighean în mâini.
― Pune-l jos, jupâne, dacă nu te superi, zise el. Aşa e mai uşor şi pentru tine, şi pentru mine.
Apoi, spre mirarea şi veselia oamenilor, îşi cufundă capul în apa rece, udându-şi gâtul şi urechile.
― Obişnuiţi să vă spălaţi şi pe cap, înainte de masă? îl întrebă bărbatul care îi slujea pe hobbiţi.
― Nu, doar înainte de aia de dimineaţă, zise Sam. Dar când eşti în urmă cu somnul, apa rece pe gât e ca ploaia pe-o lăptucă ofilită. Vezi? Acu’ pot să stau şi eu treaz, ca să mănânc un pic.
Fură apoi conduşi lângă Faramir, pe nişte butoiaşe acoperite cu piei, aşezate pe băncile oamenilor, ca să ajungă şi ei la masă. Înainte să se apuce de mâncat, Faramir şi toţi oamenii săi se întoarseră cu faţa spre apus, rămânând câteva clipe tăcuţi. Le făcu semn lui Frodo şi lui Sam, cum că s-ar cuveni să facă şi ei acelaşi lucru.
― Aşa facem totdeauna, zise el, în vreme ce se aşezau; privim dincolo de patria elfilor, în Numenorul cel veşnic. Voi n-aveţi un obicei asemănător, înainte de masă?
― Nu, rosti Frodo, simţindu-se ciudat de necioplit şi de neştiutor. Dar când ne aflăm în ospeţie, ne înclinăm în faţa gazdei noastre şi, după ce terminăm de mâncat, ne ridicăm să-i mulţumim.
― Asta facem şi noi, zise Faramir.
După atâta drumeţie, odihnă pe apucate şi zile petrecute în sălbăticie singuratică, masa de seară le păru hobbiţilor un adevărat festin; să bea vin chihlimbariu, rece şi parfumat, să mănânce pâine cu unt şi cărnuri sărate şi poame şi brânză bună de burduf! Şi toate acestea cu mâinile spălate, din farfurii şi cu tacâmuri curate! Nici Frodo, nici Sam nu ziseră nu la nimic din ceea ce li se dădu, chiar dacă fură îmbiaţi a doua sau a treia oară. Vinul le pătrunse în sânge şi le îngreuna mădularele; îşi simţiră inimile uşoare şi pline de mulţumire, cum nu li se mai întâmplase de când părăsiseră pământul Lorienului.
După ce terminară, Faramir îi conduse într-un ungher de la capătul grotei, dinaintea căruia erau nişte perdele trase. Li se aduseră o masă şi două scăunele. Într-o nişă ardea un opaiţ de pământ.
― S-ar putea să vi se facă somn curând, le spuse el. Mai ales bunului Sam cel Înţelept, care s-a încăpăţînat să nu închidă un ochi înainte de masă; n-o fi vrut să-şi strice foamea sau i-o fi fost teamă de mine? Nu-mi dau seama. Dar nu-i bine să te culci imediat după ospăţ, mai ales când ai postit atâta înainte. Hai să stăm puţin de vorbă. Trebuie s-aveţi multe de povestit despre călătoria voastră din Vâlceaua Despicată. Şi, pesemne, doriţi şi voi să aflaţi câte ceva despre noi şi despre ţinuturile unde ne aflăm acum. Povestiţi-mi de Boromir, fratele meu, de bătrânul Mithrandir şi de seminţia minunată din Lothlorien.
Lui Frodo nu-i mai era somn şi se simţea gata să stea de vorbă. Dar, deşi mâncarea şi vinul îl învioraseră, neîncrederea nu îl părăsise. Sam îngâna încetişor, însă când Frodo începu să vorbească, întâi se mulţumi să asculte, îndrăznind doar din când în când să scoată câte un strigăt în semn de aprobare.
Frodo spuse multe, dar se feri să aducă vorba de misiunea Frăţiei şi de Inel, stăruind asupra vitejiei lui Boromir în toate păţaniile lor: cu lupii din sălbăticie, în zăpezile de sub Caradhras şi în galeriile din Moria unde se prăbuşise Gandalf. Faramir se arătă cel mai mişcat de bătălia de pe pod.
― S-o fi săturat şi Boromir să tot fugă de orci, zise el; poate şi de creatura aia scârbavnică, Balrog parcă i-ai zis, deşi a fost ultimul care-a plecat.
― Da, a fost ultimul, încuviinţă Frodo, dar Aragorn a trebuit să ne călăuzească. Numai el singur ştia drumul, după prăbuşirea lui Gandalf. Dar dacă n-ar fi avut în grijă nişte fiinţe aşa mici ca noi, nu cred c-ar fi fugit nici el, nici Boromir.
― Poate-ar fi fost mai bine ca Boromir să se fi prăbuşit acolo, o dată cu Mithrandir, spuse Faramir, şi să nu-şi fi mai urmat destinul crunt care îl aştepta deasupra cascadei Rauros.
― Poate. Dar mai bine povesteşte-mi acum şi despre aventurile voastre, zise Frodo, schimbând iar vorba. Pentru că aş vrea să ştiu mai multe despre Minas Ithil şi Osgiliath, despre Minas Tirith cea îndelung îndurătoare. Ce nădejdi aveţi cu cetatea asta, în războiul vostru nesfârşit?
― Ce nădejdi avem? făcu Faramir. De mult nu mai avem nici o nădejde. Poate că sabia lui Elendil ne-o va aprinde iar în suflete, dar asta n-o să facă decât să amâne ziua de pe urmă; bineînţeles, dacă nu cumva se va întâmpla ceva neaşteptat pentru elfi şi pentru oameni. Căci Vrăjmaşul se-ntăreşte, pe când noi ne împuţinăm tot mai mult. Suntem nişte făpturi pe ducă, o toamnă fără lăstari. Oamenii din Numenor s-au aşezat departe, cei mai mulţi pe ţărmuri, în zonele de la mare ale Ţinuturilor Mari, dar foarte mulţi s-au luat de rele şi fac nebunii. Au îndrăgit întunecimea şi vrăjile; unii s-au dedat cu totul lenevirii şi nepăsării, iar alţii s-au bătut între ei, până au fost cuceriţi în slăbiciunea lor de oamenii sălbatici. N-am auzit ca cineva să fi făcut vrăji în Gondor sau că Nenumitul ar fi fost vreodată cinstit acolo; iar vechea înţelepciune şi frumuseţe aduse de la Apus au rămas multă vreme în ţinutul fiilor lui Elendil cel Chipeş, şi încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, Gondorul însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea, crezând că Vrăjmaşul doarme; dar el fusese doar îndepărtat, nu nimicit. Moartea era pretutindeni, pentru că numenoreenii tânjeau încă ― aşa cum făcuseră în vechiul lor regat, pe care îl pierduseră tocmai din această pricină ― după viaţa fără de sfârşit, neschimbătoare. Regii îşi făceau morminte mai grozave decât casele oamenilor vii, pe care însemnau numele strămoşilor la care ţineau mai mult decât la numele propriilor lor fii. Seniori fără copii şedeau în săli învechite, visând la blazoanele lor; oameni ofiliţi amestecau elixire tari, prin cămăruţe tainice, sau îşi puneau întrebări despre stele prin turnuri înalte şi reci. Iar ultimul rege din stirpea lui Anarion nu avea urmaşi. Dar majordomii erau mai înţelepţi şi mai norocoşi. Mai înţelepţi, pentru că îşi adunau armia dintre oamenii voinici de la ţărmul mării şi dintre muntenii îndrăzneţi din Ered Nimrais. Şi au încheiat un armistiţiu cu popoarele de la Miazănoapte care ne atacaseră adesea ― bărbaţi sălbatici şi viteji ― afară doar de seminţia noastră depărtată, răsăritenii sălbatici şi haradrimii haini. Astfel s-a întâmplat că, în zilele lui Cirion al Doisprezecelea Majordom (tatăl meu e-al douăzeci şi şaselea), au dat fuga să ne sară în ajutor şi i-au nimicit pe vrăjmaşii care puseseră mâna pe ţinuturile noastre de la miazănoapte, în Marea Câmpie Celebrant. Aceştia sunt rohirrimii, după cum le zicem noi, stăpânii de cai, cărora le-am cedat câmpiile Calenardhonului ce se numesc de-atunci Rohan; căci ţinutul acela fusese dintotdeauna foarte puţin locuit. Astfel ne-au fost alături şi ne-au fost credincioşi, ne-au ajutat la nevoie şi ne-au păzit hotarele de la miazănoapte şi Defileul Rohan. Au prins câte ceva din învăţătura şi vorbele noastre şi, la nevoie, ştiu să ne vorbească şi limba; dar ţin mult la faptele şi la numele strămoşilor lor, iar între ei vorbesc propria lor limbă, de la Miazănoapte. Şi îi avem la inimă, pentru că bărbaţii sunt înalţi şi femeile minunate, la fel de viteji şi ei, şi ele, puternici, cu păr bălai şi ochi strălucitori; ne amintesc de oamenii din Zilele de Odinioară. De altfel, înţelepţii noştri spun că legătura dintre noi se pierde în negura timpurilor, căci se trag din aceleaşi Trei Case ale Oamenilor, la fel ca numenoreenii, şi poate că nu din Hador cel cu Părul de Aur, prietenul elfilor, ai cărui fii şi-o parte din neamul lui n-au plecat peste Mare, în Apus, împotrivindu-se chemării. Iată cum îi socotim noi pe oameni în hrisoave: Nobilii sau Oamenii din Apusime care erau numenoreenii; Popoarele Mijlocii, Oamenii Amurgului, cum ar fi rohirrimii şi seminţia lor care sălăşluieşte încă în depărtatul Miazănoapte; şi Sălbaticii, Oamenii din Întunecime.